Crestinul si bijuteriile, machiajul

Bijuterii si machiaj: raportarea creștinului la ele

Purtarea de bijuterii si folosirea machiajului a devenit un subiect sensibil printre creștini. Rândurile de mai jos sunt culese dintr-un material mai amplu scris de autorul Joe Crews pe acest subiect. Cel puțin pentru unii vor fi aducătoare de lumină și curaj pentru a nu abandona “maratonul” la care au fost chemați.

Renunțarea la bijuterii și machiaj: binecuvântare sau blestem?

Una din plângerile pe care le aduc oamenii împotriva religiei cel mai frecvent şi cel mai greşit este că religia este prea restrictivă. În acest veac totul este permis, se pune accentul pe “fă ce vrei”. Această atitudine s-a strecurat chiar şi în religie. S-ar părea că atât membrii bisericii cât şi nemembrii sunt în căutarea aceluiaşi lucru: o religie care să nu deranjeze drepturile sau libertatea personală. Se iscă bănuieli subite asupra oricărei învățături care îţi cere să “renunţi” la ceva.
Pe măsură ce se accentuează un spirit libertin, mulţi membri ai bisericii au ajuns să critice din ce în ce mai mult standardele înalte spirituale susţinute de biserică. Evident, stânjeniţi de golul ce se adânceşte între biserică şi lume, şi nedorind să înfrunte stigmatul social de a fi o minoritate “ciudată”, aceşti creștini caută să-şi justifice compromisul în domeniul standardului creştin. Adesea ei argumentează că biserica este strâmtă şi legalistă şi că mulţi oameni de treabă ajung să fie descurajaţi după ce se alătură bisericii din pricina acestei “impuneri arbitrare de reguli”.
Trebuie neapărat să stabilim dacă aceste reguli au fost create de Dumnezeu sau de biserică. Mai trebuie să aflăm şi dacă ele sunt interziceri arbitrare sau reguli ale iubirii lui Dumnezeu pentru propria noastră fericire.
În contrast cu revolta generală împotriva oricărei legi absolute de purtare individuală, trebuie să gândim adevărul Bibliei cu privire la viaţa creştină în general şi la moralitate în particular. Cât de compatibile sunt aceste cerinţe moderne de libertate personală cu standardele Cuvântului lui Dumnezeu? Să presupunem că adevărata poziţie biblică ar putea fi prezentată cu toată iubirea şi convingerea unui înger din ceruri. Atunci, i-ar fi mai uşor oricui să-l accepte?

Bijuteriile, machiajul și cărarea îngustă

Cărarea spre viaţa veşnică nu este o cale plăcută, plină de flori. Domnul Iisus a accentuat aceasta în atât de multe texte. El a declarat: “Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” (Matei 7:14). Unul din primele principii pentru a fi credincios este tăgăduirea de sine. Domnul Hristos a spus: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” (Luca 9:23). Să fii credincios implică o predare totală.
Pilda mărgăritarului de mare preţ rostită de Domnul ne descoperă că trebuie să fim gata să renunţăm la tot ceea ce avem ca să căpătăm acel extraordinar preţ al vieţii veşnice. Dacă vom îngădui vreunui lucru sau vreunei persoane să se interpună între noi şi împlinirea voiei lui Hristos, nu vom putea fi mântuiţi.Suntem oare vinovaţi pentru că luăm prea uşor în considerare preţul uceniciei astfel ca oamenii să nu creadă că drumul este prea strâmt şi restrictiv? Domnul Iisus a zis, “Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).
Iisus i-a spus tânărului bogat că îi lipseşte un singur lucru în pregătirea lui pentru cer, dar acel unic lucru el nu vroia să-l facă. Trebuia să-şi vândă toată averea ca să fie mântuit, dar el nu vroia să renunţe la ea. El iubea ceva mai mult decât Îl iubea pe Domnul, aşa că a plecat trist şi pierdut. Poziţia Domnul Hristos asupra acestui punct a fost atât de puternică încât El a zis: “Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).

Raportarea la căsătorie și raportarea la bijuterii și machiaj

Căsătoria este experienţa cea mai restrictivă din lume pe care şi-o poate asuma cineva de bună voie, cu excepţia consacrării lui spirituale lui Hristos. Bărbatul promite să renunţe la multe din fostele obiceiuri şi legături. El renunţă la libertatea lui de a se întâlni cu alte fete şi solemn se leagă de acea ‘singura şi unica’ pentru restul vieţii. Şi mireasa, la rândul ei, face angajamente asemănătoare, consimţind să-i părăsească pe toţi ceilalţi în consacrarea ei faţă de cel de partea ei. Fără îndoială că jurământul de căsătorie se află printre cele mai rigide şi strâmte consacrări pe care îl poate face vreun om în toată viaţa lui. Dacă restricţiile şi regulile sunt cauza unei atât de mari nefericiri, atunci căsătoriile ar trebui să fie experienţele cele mai nefericite şi nenorocite pentru cei în cauză. Dar nu este aşa! Ele sunt evenimentele cele mai fericite. De ce? De ce este mireasa aşa de surâzătoare când este gata să-şi consacre întreaga viaţă mirelui? Cum de poate mirele să fie atât de fericit când rosteşte făgăduinţele care îi vor opri unele activităţi pentru tot restul vieţii? Răspunsul este simplu. Se iubesc. Atitudinea şi sentimentele pe care le au unul pentru altul fac din restricţii o bucurie de acceptat.
Cei mai nefericiţi bărbaţi şi cele mai nefericite femei din lumea aceasta sunt cei şi cele care sunt căsătoriţi şi nu se mai iubesc unul pe altul. Atunci practic este iadul pe pământ. Se plâng şi se ceartă cu privire la restricţiile şi impunerile care li se fac. Asemănător, cei mai nefericiţi membri ai unei biserici din toată lumea sunt cei care se căsătoresc cu Hristos prin botez, şi totuşi nu Îl iubesc. Adesea acuză cu tărie biserica şi pe cei care o conduc că le impune o religie prea strâmtă şi restrictivă, lucru care se întâmplă și în cazul subiectului de față: purtarea de bijuterii și folosirea machiajului.

Pentru milioane de creştini, problema o reprezintă motivul pentru care sunt membri ai bisericii. Ei au o religie, care să-i scape de foc. Fac anumite lucruri, deoarece le este teamă de focul de la sfârşitul drumului. Ei Îl slujesc pe Dumnezeu cu teamă, deoarece tremură la gândul că vor fi aruncaţi în iazul cu foc. Nu este de mirare că au o faţă lungă şi arată nenorociţi! Creştinii ar trebui să fie cei mai fericiţi oameni din lume mai fericiţi chiar decât proaspeţii căsătoriţi când pleacă de la biserică! Creştinul ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu chiar mai mult decât îşi iubeşte soţia şi familia!

Credeţi că un cămin ar fi fericit dacă soţia i-ar pregăti soţului mâncarea preferată în fiecare zi fiindcă s-ar teme că el s-ar putea să divorţeze de ea? Relaţiile din cămin ar deveni atât de încordate. Ea îi pregăteşte mâncarea aceea deoarece îşi iubeşte soţul şi vrea să-i facă plăcere. Când se apropie ziua de naştere a soţiei, un soţ creştin iubitor urmăreşte să vadă şi să audă ce i-ar plăcea soţiei să primească. Şi de obicei, nu este nevoie ca ea să-l lovească peste cap ca el să afle! El îi cumpără bucuros darul deoarece o iubeşte şi vrea să-i facă plăcere. La fel, creştinul va citi din Biblie zilnic ca să găsească modalităţi de a-I face pe plac Domnului. Permanent va căuta semne şi indicaţii despre cum să-I facă pe plac Celui pe care Îl iubeşte cel mai mult. “Străduiţi-vă tot mereu să descoperiţi ce-I place cel mai mult Domnului” (Efeseni 5:10). Ce motto pentru orice creştin! Într-adevăr, aceasta este dorinţa supremă a acelora care Îl iubesc sincer pe Dumnezeu. Nu este de mirare că Domnul Hristos a rezumat prima tablă din Lege prin aceste cuvinte: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:37, 38).

O mamă cu trei copiii se lupta din greu în încercarea de a impune legile unei bune îngrijiri şi curăţenii. Asemenea majorităţii băieţilor mici, aceşti trei nu vroiau să se spele pe urechi, să se pieptene şi să-şi şteargă pantofii. Se dădea zilnic o luptă pe care mama o câştiga doar prin braţul ei puternic de autoritate şi forţă. Dar într-o zi, cel mai mare dintre băieţi, deja un mic adolescent, a ieşit din camera sa arătând ca un model impecabil de aranjat. Se părea că fiecare fir de păr se afla exact la locul lui, iar pantofii străluceau perfect şi manşetele erau bine întoarse. Mama aproape că era să leşine. De-abia a putut să-şi reţină surpriza şi încântarea, dar cu înţelepciune s-a decis să aştepte să vadă răspunsul la această schimbare a evenimentelor.

Soluţia la dilemă nu s-a lăsat aşteptată mult. Chiar a doua zi, mama a aflat că se mutase o familie nouă pe stradă şi că în familie era şi o fată. Poate că fata nici nu-l remarcase pe Johnny, dar el o văzuse deja şi asta îl afectase profund. Nu putem spune că iubirea i-a schimbat atitudinea faţă de legile unei bune îngrijiri, dar evident că nu se mai aranja de teama asprimii mamei.

Trusa de machiaj şi bijuteriile – Îi plac lui Dumnezeu sau nu Îi plac?

Adevărul este că fiecare punct al credinţei  noastre ar trebui întemeiat sănătos pe principiul de a face voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Biblie. Iubirea pentru El ne va face ca întotdeauna să ne punem întrebarea: “Cum aş putea să încerc mereu să aflu ce-I place Domnului cel mai mult?”

Este singura întrebare cu adevărat semnificativă cu privire la orice activitate sau obicei: ‘Ce crede Dumnezeu despre asta?’ N-are importanţă ce crede acest pastor sau acel pastor despre asta, sau ce crede biserica asta sau aceea despre asta. Marea întrebare cu totul importantă este: ‘Îi face plăcere sau neplăcere Domnului acest lucru?’ Dacă găsim texte care descoperă că Dumnezeu nu aprobă acel lucru, nu ar trebui să mai existe vreo altă discuţie în inima unui adevărat creştin. Îl iubim prea mult ca să riscăm să nu-I fim pe plac. Plăcerea noastră ar trebui să fie să găsim şi să împlinim acele lucruri care Îi sunt pe plac Celui pe care Îl iubim şi să înlăturăm din viaţa noastră acele lucruri care nu Îi plac.

Când doi oameni se iubesc, nu este nevoie să se ameninţe unul pe altul sau să-şi dea un ultimatum. Permanent, ei vor căuta căi spre a-şi arăta iubirea şi pentru a-şi face pe plac unul celuilalt. Cei care împlinesc prima şi cea mai mare poruncă a lui Hristos nu vor considera o povară să asculte. Dumnezeu îi caută pe aceia care vor fi sensibili la cea mai mică indicaţie a voiei Sale. El nu este mulţumit de aceia care trebuie permanent aduşi în rânduri de teama de pedeapsă. Dumnezeu declară: “Eu – zice Domnul – te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine” (Psalmii 32:8, 9).

Esenţa adevăratului creştinism este să-ţi ordonezi orice nivel al vieţii în armonie cu voia Lui descoperită, pentru că Îl iubeşti.

Trusa de machiaj și bijuteriile – De ce să renunț la ele?

Foarte mulți creștini sinceri lasă deoparte aceste bijuteriile și trusa de machiaj “pentru că aşa zice biserica.” Este un motiv slab pentru a face schimbări în viaţa de creştin.În repetate rânduri, pastorilor li s-a pus întrebarea: “Ce este rău dacă port o mică verighetă? Credeţi că Dumnezeu nu mă va lua la cer doar pentru că port această mică bijuterie?” Observaţi, vă rog, ce implică întrebarea: Cel în cauză evident caută să afle cu cât poate să se descurce, minimul, şi tot să ajungă în cer. Atitudinea lui reflectă o dorinţă legalistă de a face doar lucrurile care sunt amintite ca legi “să faci aşa sau aşa”.
Dar această abordare este greşită, greşită, greşită! Adevăratul creştin nu va întreba: “Cât de puțin trebuie să fac ca să rămân un copil al lui Dumnezeu?” ci “Cât pot să fac să-I fiu pe plac lui Isus pe care Îl iubesc?” Aceasta este abordarea pozitivă bazată pe căutarea voiei lui Dumnezeu şi a iubirii Lui întratât încât să asculţi cu bucurie de voia Lui aşa cum este descoperită în Biblie. Odată ce se acceptă cu inima deschisă această premisă, mai rămâne doar să cercetezi în Scriptură ca să afli indicaţii ale voiei lui Dumnezeu despre folosirea machiajului şi podoabelor.

Abandonarea bijuteriilor, podoabelor – ancorată în exemple biblice

În Geneza 35:1-4, Dumnezeu i-a spus lui Iacov să-şi ducă familia la Betel unde trebuiau să se înfăţişeze înaintea altarului Domnului. Acesta urma să fie un loc foarte sfânt pentru Iacov – locul unde se convertise el mai demult, după ce văzuse în vis scara ce urca la ceruri. Dar înainte de a putea fi consacraţi în acel loc sfânt, Iacov a zis casei lui: “Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru” (versetul 2). S-ar părea că familia lui strânsese câteva din obiceiurile păgâne, în timpul cât a stat în acel ţinut. Erau anumite obiecte care trebuiau lăsate deoparte înainte ca ei să meargă la altar, deoarece erau obiecte păgâne. Vă rog să observaţi în versetul 4, care erau aceste obiecte: “Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem.” În Judecători 8:24, ni se spune că cei care erau ismaeliţi purtau cercei. Contextul remarcă puternic că purtau aceste obiecte de podoabă ca semn al apostaziei lor de la adevăratul Dumnezeu. Geneza 34 ne descoperă că fiii lui Iacov făcuseră unele păcate grave şi Iacov a venit înaintea lui Dumnezeu ca să aducă o ispăşire solemnă pentru ei şi pentru familia lui. Era un timp de cercetare a inimii şi de pocăinţă. Se făcea totul pentru a se îndrepta şi pentru a se deschide calea ca să vină binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor. S-a renunţat la obiceiul de a purta podoabe păgâne, împreună cu zeii falşi. Şi cerceii au fost lăsaţi deoparte.
O reformă a avut loc în împrejurări asemănătoare în Exodul 33:1-6. În capitolul anterior, avusese loc o apostazie, în timp ce Moise se afla pe munte şi primea Cele Zece Porunci. Un mare număr de israeliţi se închinaseră la viţelul de aur, aducând ciuma şi nimicirea care ameninţa naţiunea. Moise i-a chemat la pocăinţă cu aceste cuvinte: “Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!” (Exodul 32:29). În capitolul următor, Moise s-a suit în cort ca să mijlocească la Dumnezeu pentru poporul, care era încă împodobit cu gătelile păgâne din ziua îngăduirii păcatului. Porunca pe care a dat-o Dumnezeu pentru refacerea Israelului includea o schimbare a hainelor, aşa cum inclusese mai înainte în cazul lui Iacob şi familiei lui. “Spune copiilor şi lui Israel: ‘Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabelede pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face’. Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele, şi au plecat de la muntele Horeb” (Exodul 33:5, 6). Nu încape nicio îndoială cu privire la atitudinea lui Dumnezeu legată de purtarea acestor podoabe. Dumnezeu, în care nu este schimbare, le-a poruncit să-şi scoată aceste lucruri şi să se înfăţişeze la judecată, ca să dea socoteală pentru apostazia lor. Să remarcăm că această interzicere a fost dată în legătură cu intrarea lor în Ţara Făgăduită. Dumnezeu a declarat: “Voi trimite înaintea ta un înger, şi voi izgoni pe Canaaniţi, Amoriţi … Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat” (Exodul 33:2, 3). Este important că li s-a cerut să îşi scoată podoabele înainte ca să intre în Ţara Făgăduită. Are oare aceasta vreo legătură cu noi? Evident că are. Ap.Pavel ne asigură în 1 Corinteni 10:11 că “aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” El aseamănă experienţa lor de la Marea Roşie cu botezul în versetul 2, iar în versetele 7 şi 8 se referă la marea apostazie din Israel din Exodul 32, când şi-au făcut un viţel de aur. Apoi explică imediat în versetul 11 că aceste lucruri li s-au întâmplat “ca să ne slujească drept pilde”. Aceasta nu vrea să spună decât că felul cum S-a purtat Dumnezeu cu ei în apostazia lor trebuie să ne înveţe pe noi ceva. Porunca Lui ca ei să-şi înlăture podoabele înainte de a ajunge în Ţara Canaanului ni se aplică şi nouă înainte de a merge în Canaanul ceresc. Paralela este evidentă în context.

Creștinul și trusa de machiaj

Raportul cel mai vechi cu privire la folosirea produselor de cosmetică se găseşte în 2 Regi 9:30. Mulţi şi-au pus întrebarea de unde vine expresia “boită ca Izabela”. Răspunsul se găseşte în acest text: “Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprâncenele, şi-a împodobit capul, şi se uita pe fereastră.” Celor ce studiază Biblia le este bine cunoscută istoria acestei infame regine păgâne, care a ordonat omorârea a sute de prooroci ai lui Dumnezeu. Vom vedea într-o clipă că folosirea produselor cosmetice reprezenta un semn clar pentru femeile păgâne şi necredincioase din Biblie.

Alte exemple din Scriptură unde este condamnată purtarea de bijuterii

Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a trimis una din avertizările cele mai tăioase ce se pot afla în Biblie cu privire la bijuterii. Nicăieri nu găsim vreo descoperire mai directă şi fără echivoc a sentimentelor lui Dumnezeu faţă de purtarea podoabelor, sau bijuteriilor. În Isaia 3:16 Dumnezeu nu generalizează cu privire la podoabe, ci oferă o lungă listă de anume articole care erau purtate de “fiicele Sionului”. Ei bine, haideţi să observăm dacă lui Dumnezeu, care este acelaşi ieri, astăzi şi în veşnicie, Îi plăcea purtarea acestor lucruri. Domnul zice: “Pentru că fiicele Sionului sunt mândre, şi umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel, şi zornăiesc cu verigile de la picior … În ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoabă la picioare, şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi mahramele, … legăturile de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brâurile, cutiile cu mirosuri şi băierile descântate; inelele şi verigele de la nas” (Isaia 3:16-21).

Să ne oprim în mijlocul acestor enumerări şi să ne punem întrebarea: ‘Cum va scoate Dumnezeu aceste lucruri?’ În capitolul următor, versetul 4, citim: “După ce va spăla Domnul murdăriile fiicelor Sionului … cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii”. Nu treceţi cu vederea adevărul că Dumnezeu Se referă la toate aceste obiecte de podoabă drept “murdării”. Mai departe, le descrie pe cele care au trecut printr-o “spălare” a podoabelor astfel: “În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi “sfânt”, oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4:2, 3).

În cuvinte îndrăzneţe şi clare, profetul ne descoperă cât de mult urăşte Dumnezeu manifestările mândriei prin purtarea de podoabe, sau bijuterii. După spălarea acelor fleacuri artificiale, Dumnezeu le descrie pe acele femei ca devenind “sfinte,” “pline de măreţie şi slavă”. S-ar părea că El nu preţuieşte frumuseţea în acelaşi mod în care o preţuim noi. Femeile se îmbracă cu toate bijuteriile ca să se facă frumoase, dar Dumnezeu declară că aceasta este o “murdărie”. Când totul s-a spălat, s-a îndepărtat, El a declarat că atunci erau ele graţioase şi frumoase. Să nu cumva să pierdeţi însemnătatea acestui adevăr. Dumnezeu foloseşte cuvântul “graţios” ca să-Şi descrie Mireasa, Biserica. “Fiica Sionului se aseamănă cu o femeie frumoasă şi subţirică” (Ieremia 6:2, trad. King James Version).

Ca să întărească modul în care consideră El mândria neobişnuită manifestată de poporul Său, Dumnezeu a făcut următoarea observaţie: “Înfăţişarea feţei lor mărturiseşte împotriva lor, şi, ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă. Vai de sufletul lor, căci îşi pregătesc rele!” (Isaia 3:9).

S-ar cuveni să menţionăm la acest punct că Dumnezeu identifică inelele ca parte din “murdăria fiicelor Sionului”. Despre ce fel de inele vorbea? Elevii de liceu vor răspunde imediat: “Inelul clasei mele este un simbol că eu sunt într-o clasă mai mare. Nu-l port ca pe o podoabă”. Masonul îşi va apăra inelul masonic cu aproape aceleaşi cuvinte: “Dumnezeu nu Se referea la inelul meu, ci el pur şi simplu reprezintă faptul că eu aparţin Lojei.” Apoi sunt inelele de la eveimentul naşterii, inelele de logodnă şi verighetele şi ele au un înţeles simbolic. Cât de uşor este să-l apărăm pe cel pe care întâmplător îl purtăm şi să pretindem că Dumnezeu nu vorbea despre acesta. Dar cum ştim că Dumnezeu nu vorbea chiar de cel pe care îl purtăm noi? Nu ar fi o încumetare să credem că Dumnezeu face o excepţie cu cel pe care îl purtăm noi, doar pentru că noi nu vrem să renunţăm la el?

La urma urmelor, de ce mai cercetăm Biblia pe tema aceasta? Nu încercăm oare să descoperim ce Îi face mai mare plăcere Domnului? Doar nu căutăm căi să evităm ceea ce Îi place Lui. Unicul nostru scop este să-I aflăm voia ca s-o împlinim. Îl iubim prea mult ca să riscăm să nu-I fim pe plac. Iată de ce adevăratul credincios nu va încerca să afle care fel de inel şi nici nu va căuta un motiv raţional pentru a merge contra voiei lui Dumnezeu. Daţi deoparte orice inele. Nu este evident că dacă putem apăra un inel simbolic, atunci toate inelele simbolice pot fi apărate? În nicio privinţă, nu găsim vreun precedent biblic ca să purtăm un semn material pentru căsătorie. Istoria verighetei este pătată de închinarea păgânilor la soare şi superstiţiile papalităţii. Nici un argument înaintat în favoarea ei nu are greutate în comparaţie cu unicul mare adevăr că nu Îi place Domnului! Un credincios lumesc ar putea argumenta că nu este clar că cineva îşi va pierde mântuirea pentru că poartă un inel. Dar credinciosul care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice va răspunde că ajunge să ştie că acest lucru Îi displace Prietenului nostru.

Întâmplător, istoria ne dă un tablou foarte clar între legătura dintre apostazia de început a bisericii şi introducerea verighetei. Renumitul cardinal catolic John Henry Newman a descris acest lucru în 1845 în monumentala lui carte Development of Christian Doctrine – Dezvoltarea Doctrinei Creştine, p. 373: “Constantin, ca să recomande noua religie păgânilor, a adus în ea podoabele exterioare cu care fuseseră obişnuiţi în propria lor religie. Nu este necesar să intrăm într-un subiect pe care scriitorii protestanţi prin sârguinţa lor ni l-au familiarizat majorităţii dintre noi. Folosirea templelor, şi acelea dedicate unor anumiţi sfinţi … tămâia … lumânările … apa sfinţită … procesiunile … inelul de căsătorie, întoarcerea spre răsărit… sunt toate de origine păgână şi au fost sfinţite prin adoptarea lor în Biserică”.

Apostazia și legătura cu purtarea de bijuterii și folosirea machiajului

Profetul Ieremia, asemenea multor altor scriitori ai Vechiului Testament, a adăugat mai multe sfaturi cu privire la cei care purtau podoabe artificiale. Dumnezeu i-a mişcat pe aceşti oameni sfinţi ca să reprezinte biserica profetic ca o femeie. Când poporul lui Dumnezeu păcătuia, era zugrăvit de către profet printr-o desfrânată sau o soţie necredincioasă. Astfel putem citi texte ca următorul: “Şi tu, pustiito, ce vei face? Te vei îmbrăca în cârmâz, te vei împodobi cu podoabe de aur, îţi vei sulimeni [machia] ochii; dar degeaba te vei înfrumuseţa: ibovnicii tăi te dispreţuiesc, şi vor să-ţi ia viaţa” (Ieremia 4:30).

Prin profetul Ezechiel, Dumnezeu a simbolizat poporul Său apostaziat, Iuda şi Israel, prin două desfrânate pe nume Ohola şi Oholiba. Podoabele lor îndrăzneţe se potriveau cu purtarea lor destrăbălată. “Au umblat chiar după oamenii, care veneau de departe, le-au trimis soli, şi iată că ei au venit. Pentru ei te-ai scăldat tu, te-ai sulemenit [machiat, în limbaj mai arhaic] la ochi, şi te-ai gătit cu podoabele tale?” (Ezechiel 23:40).

Osea exprimă acelaşi gând când descrie făţărnicia Israelului. Din nou, necredincioşia a fost bine dramatizată printr-o femeie sulemenită. “O voi pedepsi pentru zilele când tămâia Baalilor, când se gătea cu veriga de nas, cu salba ei, şi alerga după ibovnicii ei, uitând de Mine, zice Domnul” (Osea 2:13).

Iarăşi şi iarăşi, Biblia leagă folosirea machiajului şi bijuteriilor cu păcatul, apostazia şi păgânismul. Când s-au depărtat de Domnul, şi-au pus podoabe care, aşa cum spune Isaia, “au mărturisit despre păcatul lor”. Nu lipsesc textele care să declare limpede şi fără echivoc adevărul că măreţul Dumnezeu al cerurilor a privit cu neplăcere asupra acestor lucruri şi le-a folosit ca să simbolizeze depărtarea de voia Lui.

Trecând la Noul Testament, tabloul iese într-un şi mai mare relief. Ioan, în cartea Apocalipsei, descrie desfrânata în stacojiu (simbolizând biserica cea falsă) ca fiind “împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei” (Apocalipsa 17:4).

În contrast, biserica adevărată este zugrăvită în Apocalipsa 12:1 ca o femeie frumoasă îmbrăcată cu lumina soarelui. Această femeie se cheamă mireasa lui Hristos în Apocalipsa 21:9. Remarcaţi că mireasa lui Hristos nu poartă niciun fel de podoabe. Aceste simboluri pentru sisteme religoase, cel adevărat şi cel fals, scot în relief preţul pe care îl aşază Dumnezeu pe folosirea podoabelor artificiale.

Două ultime texte din scrierile lui Petru şi Pavel ne vor descoperi punctul de vedere ferm şi consecvent al primei biserici cu privire la acest obicei. Aceşti doi giganţi ocupau poziţii de influenţă printre ucenici, iar epistolele lor pline de Duh reprezintă punctul de vedere de necontestat al bisericii apostolice. Ap.Pavel ne scrie: “Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (1 Timotei 2:9, 10).

Ap.Petru a scris foarte asemănător, cu excepţia faptului că el li s-a adresat mai ales femeilor creştine care aveau soţi necredincioşi. “Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:1-4).

Aceste cuvinte ale lui Petru conţin sfaturi pentru orice soţie creştină din biserica de astăzi şi ele se ocupă cu una din cele mai contestate probleme cu care se confruntă femeile creştine ai căror soţi nu sunt alături de ele în credinţă. Cât de departe să ajungă o soţie credincioasă în a-i face pe plac soţului nenăscut din nou? Până la ce grad să compromită adevărul lui Dumnezeu în lucrurile mici ca să fie pace în casă şi poate să-şi câştige soţul? Sfatul ap.Petru este simplu şi direct: Nu compromiteţi deloc adevărul şi principiile! Chiar dacă soţiei nu îi este îngăduit să vorbească despre credinţa ei, ea îşi poate câştiga soţul prin “vorbirea ei aleasă”. Alte traduceri folosesc un termen mai potrivit “purtare” în loc de “vorbire”.

Dar remarcaţi cum se manifestă purtarea soţiei creştine. Ap.Petru afirmă că ea îşi va câştiga soţul mult mai repede lăsând la o parte podoabele exterioare. Desigur că Duhul lui Dumnezeu anticipa dilema soţiei care consideră că trebuie să poarte o verighetă ca să-i fie pe plac soţului, deşi ştie că lucrul acesta nu Îi este pe plac Domnului. Textul acesta clarifică într-o mare măsură că Dumnezeu trebuie să Se afle pe primul loc şi că o astfel de decizie va face mai mult ca să-l câştige pe soţ decât oricare altă purtare. Sute de pastori şi de evanghelişti ar putea da mărturie că lucrul acesta este adevărat. Femeile care în cele din urmă îşi câştigă soţii la credinţă sunt cele care ţin ferm la principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Cele care nu îşi câştigă tovarăşul de viaţă sunt cele care coboară standardul în lucrurile mici ca să se potrivească soţilor lor necredincioşi.

S-ar putea să vă pară contradictoriu, dar rezultatele practice sunt demonstrabile. Atâta timp cât soţia nu trăieşte toate punctele credinţei ei, soţul înţelege că nu este foarte important. Nu se poate entuziasma să facă ceva pe care nici dulcea lui soţie creştină nu-l face pe deplin. Dar dacă ea adoptă o poziţie fermă ca să-I fie pe plac Domnului mai presus de toate, chiar dacă lui nu-i face plăcere, soţul este profund “impresionat” şi trage concluzia că “bucăţica asta de religie” probabil că este importantă. Poate că nu va zice nimic despre ce simte cu adevărat. S-ar putea să se declare chiar foarte indignat, dar admiraţia şi respectul lui vor fi stârnite în secret de către poziţia fermă şi conştiincioasă a soţiei lui.

Trebuie să anticipăm chiar aici argumentul adus de soţiile care nu vor să se despartă de verighete. Ele spun aşa: “Nu vreau să-mi scot verigheta deoarece ea arată că sunt măritată. Sunt mândră de soţul meu. Vreau ca toată lumea să ştie că sunt căsătorită. Consider căsnicia ca cel mai sfânt şi important lucru.” Nimeni nu poate să găsească vreo vină la aceste sentimente sincere. Orice soţie trebuie să-şi iubească soţul şi să fie mândră de el. Căsătoria este importantă şi ar trebui ca soţia să-şi dorească să ştie toţi că ea este căsătorită. Dar să punem şi întrebarea: Mai există ceva în viaţa cuiva care este mai important decât căsătoria? Da, mai este doar un lucru mai important decât să fii căsătorit cu un soţ sau o soţie şi anume să fii căsătorit cu Domnul Hristos. Iubirea faţă de Hristos este singura care ar trebui să aibă prioritate asupra soţului sau soţiei. În lumina tuturor dovezilor copleşitoare din Biblie, am descoperit că podoabele nu Îi fac plăcere Domnului. Este adevărat că verigheta va spune tuturor să soţia este căsătorită cu soţul ei, dar va mai spune ceva. Va mai spune că ea a ales să-i facă pe plac soţului chiar mai presus de Domnul Isus. Lucrul acesta va arăta că ea aşază voia altcuiva mai presus de voia lui Dumnezeu descoperită în Biblie. Iar aşa, dă o mărturie greşită lumii.

Unii s-ar putea să obiecteze că o astfel de concluzie este prea dură. Unii vor fi înclinaţi să zică: “Vreţi să judecaţi cât sunt de creştină printr-un lucru atât de mic cum ar fi o verighetă sau o podoabă.” Nu, nu este cazul. Iubirea faţă de Dumnezeu este pusă la încercare, iar Biblia arată clar criteriile de încercare. Acest test nu implică doar păstrarea poruncilor lui Dumnezeu care sunt clar descoperite, ci include şi punerea deoparte a oricărui alt lucru pe care îl descoperim că nu Îi place. Iată dovada: “Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).

Vă rog să nu treceţi cu vederea peste cele două lucruri pe care le fac întotdeauna adevăraţii credincioşi. Ei ascultă de cerinţele directe, exprese pe care Dumnezeu Şi le expune în Lege, dar ei merg mai departe cercetând tot ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu alte cuvinte, ei vor asculta de îndemnul care zice: “Cercetați întotdeauna să aflaţi ce Îi place cel mai mult Domnului.” (Efeseni 5:10). Domnul Isus a exemplificat şi a trăit acest principiu divin în propria Lui viaţă şi prin propriile Lui învăţături. “Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Poruncile sunt evidente chiar şi pentru un om firesc, dar lucrurile mici care Îi fac plăcere lui Dumnezeu se descoperă doar inimii iubitoare a creştinului care cercetează Cuvântul ca să afle voia Lui. Este un adevăr solemn că cei care vor fi salvaţi la venirea lui Isus sunt simbolizaţi de Enoh, care “a fost mutat … de pe pământ, ca să nu vadă moartea … Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:5). Ap.Pavel descrie glorioasa venire a Domnului Hristos în 1 Tesaloniceni 4:16. În acelaşi text, el zugrăveşte învierea morţilor neprihăniţi şi luarea la cer a drepţilor în viaţă. Dar vorbind despre acei sfinţi care vor fi gata de luare la cer, ap.Pavel declară: “… să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi … vă îndemnăm în Numele Domnului Isus” (1 Tesaloniceni 4:1). Unul din semnele celor răscumpăraţi de pe pământ este dorinţa lor de a-I face plăcere Domnului în orice privinţă.

Satana este încântat să-i audă pe oameni încercând să decidă cât de mult ar trebui să calce voia lui Dumnezeu. Să nu uitaţi niciodată: nu gradul devierii de la standardul Bibliei este important, ci faptul că există o deviere consituie adevărata problemă. Mărimea pasului nu este lucrul de cea mai mare importanţă, ci direcţia în care duce pasul.

Bijuterille și machiajul – piatră de poticnire pentru alte suflete

Cei care insistă să-şi poarte podoabele, după ce au devenit membri ai bisericii, poartă răspunderea pentru aşezarea unei pietre de poticnire în calea sufletelor interesate. Aproape orice evanghelist sau pastor ar putea să vă rupă inima cu întâmplări despre bărbaţi şi femei care au fost întorşi aproape chiar de la bazinul de botez de inconsecvenţa câtorva membri ai bisericii. După ce au fost instruiţi în tot adevărul biblic cu privire la standardele creştine, aceşti candidaţi au rămas şocaţi să vadă membrii ai bisericii, şi uneori chiar slujbaşi ai bisericii, care poartă inele sau alte bijuterii. Mulţi renunţă dezamăgiţi şi refuză să se mai alăture bisericii vreodată.

Poate că cineva obiectează:
- Ei bine, n-ar trebui să se uite atât de mult la oameni! Ar trebui să accepte adevărul, pentru că e adevăr!! Lucrul acesta este foarte bun şi adevărat, dar reţineţi că ne ocupăm de suflete care caută portiţe de ieşire în mesajul nepopular din Biblie. Este datoria noastră să închidem orice portiţă cu răbdare şi să înfruntăm orice argument pentru ca în final ei să se predea într-o ascultare deplină. Adevărul este că aceşti oameni au dreptul să se aştepte ca biserica să trăiască ceea ce predică. Câţiva membri inconsecvenţi pot contracara luni de studiu cu rugăciuni şi pregătirea candidaţilor din partea pastorului. Nu este corect ca cineva să fie o piatră de poticnire pentru altcineva.
Fie că privim la standardele creştine din punctul de vedere al iubirii şi a-I face plăcere lui Dumnezeu sau al iubirii aproapelui, rezultatul este acelaşi. Ideea este să laşi eul pe ultimul loc. O religie bazată pe o astfel de iubire nu se va mulţumi doar să împlinească litera Celor Zece Porunci, ci va cerceta Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi ca să afle voia Lui. Aşa cum ne aminteşte Ioan: “… fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).
De-a lungul drumului, pentru fiecare suflet diavolul va folosi eul ca să ia o ultimă poziţie disperată împotriva voiei lui Dumnezeu. Doar cei care Îl iubesc pe Domnul Hristos cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea vor reuşi sau vor vrea să I se predea Lui 100%, aşa cum se cere. Cei mai fericiţi oameni din lume sunt cei care nu îngăduie ca nimic să le stea în cale pentru a-I fi pe plac lui Dumnezeu în totul.S-a amintit deja că acei creştini care trăiesc ca să-I fie pe plac lui Dumnezeu sunt cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Domnul Isus a declarat: “Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10, 11, sublinierea autorului). Nu este de mirare atunci că ne este atât de uşor să-i recunoaştem pe credincioşii total predaţi. Ei radiază de sfinţenie şi le străluceşte pe faţă bucuria interioară. Deşi au lăsat deoparte podoabele lumii, ei s-au îmbrăcat cu podoaba Duhului, care îi identifică imediat. Unele femei se simt aproape goale după ce îşi scot bijuteriile, dar foarte curând ele recunosc că Dumnezeu a înlocuit artificialul cu realul. David scria: “Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine” (Psalmi 34:5).Acest nou “look” al credinciosului născut din nou uimeşte lumea. Pentru fiecare rău la care s-a renunţat, copilul lui Dumnezeu primeşte un dar spiritual. Aşa cum declară ap.Pavel: “Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:12). Şi urmăriţi vă rog cât de spectaculară poate fi această schimbare când este vorba de hainele şi podoabele cuiva. Mireasa lui Hristos primeşte o atenţie deosebită. Isaia pune în contrast haina de nuntă a poporului lui Dumnezeu cu haina lumii. “Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei” (Isaia 61:10). Când ne căsătorim cu Hristos şi Îi luăm numele, nu trebuie să ne împodobim ca nişte miri şi mirese din lume. Trebuie să ne îmbrăcăm bucuroşi cu “mantaua mântuirii” şi cu “haina neprihănirii”. Ele ne vor lumina faţa şi ne vor da o înfăţişare nouă, radiantă care să uimească lumea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>