Creștinul și politica. Noe și președinția.

Crestinul si politica

Noe candidat la primărie / prezidențiale?!

Eu pentru cine votez?

Cuvintele celebre „Eu pentru cine votez?” (O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale), deși au fost puse în gura unui personaj foarte comic, reprezintă o întrebare cât se poate de serioasă. Pe de o parte ele pot exprima confuzia generală și dezamăgirea cetățenilor față de semenii care se erijează în poziția de reprezentanți ai poporului. Decăderea morală și corupția unei vaste majorități a clasei politice îi determină pe mulți să nu mai voteze deloc, cu nimeni. Pentru creștin întrebarea este și mai serioasă pentru că înțelege că votul oferit cuiva este un act foarte serios. Nu te poți spăla pe mâini ca și Pilat după ce ai votat. Gestul pe care l-ai făcut are consecințe la care te faci părtaș prin acel vot. Atunci când liderii religioși evrei au fost confruntați de Pilat cu nevinovăția lui Iisus și titulatura Sa de Rege al iudeilor, acești lideri au preferat să-și exprime un vot extrem de ciudat și pentru urechile unui netăiat împrejur ca Pilat: „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul!” Votul lor a fost înregistrat în Cer și va veni o zi când acei oameni se vor reîntâlni cu votul lor.

Crestinul si politica: Consideraţii generale, terminologie

politică = ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat

a face politică = a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului

Dacă ne raportăm strict la cele două definiții amintite mai sus, există în Biblie două personaje pozitive care au făcut politică, adică au fost implicate direct în actul de guvernare, de rezolvare a treburilor unor state (și încă state păgâne. Iosif și Daniel au ocupat poziții foarte înalte, echivalente cu ale prim-miniștrilor din statele de astăzi, în imperiul Egiptului și al Babilonului. Este exemplul lor unul care să autorizeze implicarea activă a creștinului în cursele politice de astăzi sau mai degrabă poziția lor este echivalentă cu a unor tehnocrați, specialiști care lucrează în administrația unui stat? Amănuntele exepriențelor celor doi amintiți contează și le vom analiza pentru a înțelege așteptările lui Dumnezeu de la noi.

Noe și alegerile prezidențiale

Nu avem foarte multe detalii despre organizarea politică din vremurile patriarhale antediluviene, dar puținele informații din Biblie ne arată că societatea de atunci, pe măsură ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, a ajuns să fie guvernată de regimuri monarhice, despotice. Era o reflectare a caracterelor oamenilor înclinați să facă lucruri rele în fiecare zi (Geneza 6). E greu să ne imaginăm că patriarhul Noe, un om neprihănit, care asculta de poruncile lui Dumnezeu, ar fi putut încăpea în peisajul politic al vremii. Pentru a deveni președinte (sau primar) într-o generație stricată (din punct de vedere moral), trebuia să fii dispus să faci multe compromisuri față de conștiința ta. La fel cum astăzi li se cere aleșilor să fie de acord cu parade gay și să de aprobare în scris pentru asemenea manifestări deocheate, ori să voteze legi care redefinesc (nebiblic) familia, și Noe ar fi trebui să-și dea acordul pentru lucruri asemănătoare.

În mod categoric Noe nu era pe placul alegătorilor din vremea sa. Ba mai mult, a ajuns să fie batjocorit de aceștia și socotit un nebun pentru că îi avertiza cu privire la venirea unui potop prin care nelegiurii de atunci avea să i se pună capăt. Ar putea atunci un creștin serios să devină liderul unei comunități locale (sau naționale) astăzi, când lumea se complace în păcate asemănătoare lumii antediluviene? Fără a face compromisuri, extrem de puțin probabil.

Dacă nu era pe placul alegătorilor, poate cel puțin s-a dus la vot Noe. Dar și în mintea lui răsuna întrebarea (nu într-o notă comică, ci una foarte serioasă): „Eu pentru cine votez?” Noe a văzut că oamenii cuminți nu intrau în grațiile alegătorilor de atunci și că cei care erau propuși să fie aleșii neamului erau oameni care trebuiau să accepte compromisul. Votul lui, ca cetățean al Cerului, a fost păstrat pentru Împăratul împăraților, pentru Cel a cărui împărăție nu va avea sfârșit. Datorită acelui vot, Noe și familia sa au fost singurii care au intrat în corabie și au fost salvați din apele potopului.

Orwell despre alegeri. Creștinul și politica.

Evreii și politica. Teocraţia în Vechiul Testament

Judecători 8:22,23 „Bărbații lui Israel au zis lui Ghedeon: „Domnește peste noi, tu și fiul tău, și fiul fiului tău, căci ne-ai izbăvit din mâna lui Madian”. Ghedeon le-a zis: “Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi”.”

Dumnezeu era Împăratul lui Israel, iar aşezarea pe tron a unui om însemna lepădarea Cârmuitorului divin. Ghedeon a recunoscut aceasta; răspunsul lui a arătat cât de adevărate şi nobile erau principiile lui. El a declarat: “Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi.” PP,556

Lucrurile erau destul de simple în cadrul poporului evreu în timpul Vechiului Testament. Nu era nevoie de partide (deci se poate și fără partide politice), de competiție politică. Pentru că Dumnezeu era Împăratul, tot El alegea oameni potriviți pentru a fi la cârma poporului. Lucrul acesta s-a întâmplat de la ieșirea poporului evreu din Egipt când Dumnezeu l-a rânduit pe Moise drept conducător omenesc. Tot Dumnezeu a dat îndrumări ca Iosua să îl înlocuiască pe Moise când acesta din urmă a fost chemat la odihnă. După moartea lui Iosua au urmat perioade alternative de apostazie (însoțite de oprimare din partea popoarelor păgâne) și trezire spirituală în care Dumnezeu ridica izbăvitori – aceasta a fost perioada judecătorilor. În timpul lui Ghedeon avem prima menționare a dorinței poporului de a fi conduși de un om, de a avea un monarh, un rege, inițiativă pe care Ghedeon o respinge așa cum se poate citi în rândurile de mai sus.

Pe timpul profetului Samuel îndepărtarea de Dumnezeu, înstrăinarea de principiile Sale, conduce poporul să ceară profetului un împărat: „Iată că tu ești bătrân și copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.” 1 Samuel 8:5

La început, când s-au aşezat în Canaan, izraeliţii au recunoscut principiile teocraţiei, iar poporul a prosperat sub conducerea lui Iosua. Dar înmulţirea populaţiei şi legătura cu alte naţiuni au adus o schimbare. Poporul şi-a însuşit multe din obiceiurile vecinilor săi păgâni şi a sacrificat astfel în mare parte caracterul său specific, sfânt. Treptat, şi-a pierdut respectul faţă de Dumnezeu şi a încetat să mai preţuiască onoarea de a fi poporul Său ales. Ademeniţi de luxul şi fastul domnitorilor păgâni, izraeliţii s-au săturat de simplitatea lor. Invidia şi gelozia s-au ivit între seminţii. Dezbinarea lăuntrică i-a făcut slabi; au fost expuşi fără încetare atacurilor vrăjmaşilor lor păgâni, iar poporul a ajuns la părerea că seminţiile trebuie să se unească sub o conducere puternică, centrală, pentru a-şi menţine poziţia între păgâni. Cu cât se îndepărtau mai mult de Legea lui Dumnezeu, cu atât mai mult doreau să scape de stăpânirea Domnului lor divin, şi aşa s-a răspândit pretutindeni în Israel dorinţa după monarhie.” PP,604

1 Samuel 8:7,8 “Domnul a zis lui Samuel: “Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna de când i-am scos din Egipt până în ziua de azi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei”.

Iisus şi politica

„Atunci El le-a zis: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Matei 22:21

“Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Luca 17:20,21

Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” Ioan 18:36

“Dar, în lumea religioasă de azi, sunt mulţi aceia care cred că trebuie să lucreze pentru întemeierea Împărăţiei lui Hristos ca organizaţie pământească, lumească. Ei doresc să facă din Domnul stăpânitorul regatelor lumii acesteia, conducător în curţile, în taberele şi în adunările ei legislative, în palatele şi pieţele ei. Ei aşteaptă ca El să domnească prin prevederi legale, impuse de autoritatea omenească. Deoarece acum Hristos nu este aici în persoană, ei vor căuta să acţioneze în locul Lui, pentru a pune în aplicare legile Împărăţiei Sale. Stabilirea unei asemenea împărăţii este ceea ce doreau iudeii din zilele lui Hristos. Ei L-ar fi primit pe Isus, dacă El ar fi voit să întemeieze o împărăţie pământească, să impună ceea ce considerau ei ca fiind legi ale lui Dumnezeu şi să-i facă exponenţi ai voinţei Lui şi delegaţi ai autorităţii Sale. Dar El a zis: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). El nu dorea un tron pământesc.

Cârmuirea din vremea lui Isus era coruptă şi persecutoare; în toate părţile erau abuzuri flagrante, oprimare, intoleranţă şi cruzime. Cu toate acestea, Mântuitorul n-a încercat să facă reforme civile. El n-a atacat abuzurile naţionale, nici n-a condamnat pe vrăjmaşii naţiunii. El nu S-a amestecat în treburile autorităţilor sau administraţiei celor de la putere. El, care ne-a fost pildă, S-a ţinut departe de guvernele pământeşti. Nu pentru că era indiferent la suferinţele oamenilor, ci pentru că leacul nu era în măsuri omeneşti şi exterioare. Pentru a avea succes, tratamentul trebuia să cuprindă pe fiecare om în parte şi trebuia să înnoiască inimile.

Împărăţia lui Hristos nu va fi întemeiată prin hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale adunărilor legislative, nici prin patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. “Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1,12.13). Aceasta este singura putere care poate produce înălţarea omenirii. Iar partea omului în săvârşirea acestei lucrări este învăţarea şi trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.” DA, 510-511

De repetate ori, I s-a cerut lui Hristos să decidă în chestiuni juridice sau politice, dar El a refuzat să Se amestece în treburi lumeşti. El ştia că în lumea politică erau multe lucruri nedrepte şi multă tiranie. Dar singura Lui demascare a acestora era vestirea adevărului biblic. Mulţimilor care se îngrămădeau pe urmele Sale, El le prezenta principiile curate şi sfinte ale Legii lui Dumnezeu şi le vorbea de fericirea care se găseşte în ascultarea de aceste principii.” 9T 218

În timpul lucrării Sale pe acest pământ Iisus nu a încercat să ajungă în poziții politice de conducere și influență, nici nu a îndrumat pe urmașii Săi să caute asemenea poziții pentru a promova din acele poziții mesajul Evangheliei.

Apostolii și politica. Crestinul si politica.

Era numai normal ca apostolii să urmeze exemplul Mântuitorului și să nu se amestece în luptele politice ale vremii. Pavel avea cetățenie romană. Pe lângă aceasta avea și capacitatea intelectuală și oratorică să impresioneze și să se impună pe scena politică a vremii. Nu a făcut-o și nu găsim nici în vreuna dintre epistolele lui vreun îndemn ca alți creștini să o facă. Nici unul dintre apostoli nu a înțeles de la Iisus sau din inspirația Duhului Sfânt că modul prin care lumea putea fi schimbată în bine atunci includea și implicarea în politică. Nu erau oameni nepăsători față de soarta semenilor, dar ca și Maestrul lor, au înțeles că schimbarea în bine trebuie să se producă în inimile oamenilor, iar cea mai eficientă metodă pentru a se întâmpla asta nu era acțiunea politică ci nașterea din nou, o schimbare a minții și a inimii.

Iată câteva dintre îndemnurile apostolilor pentru creștini și poziția lor de cetățeni:

Tit 3:1 „Adu-le aminte sã fie supuși stãpînirilor și dregãtorilor, sã-i asculte, sã fie gata sã facã orice lucru bun.”

1 Petru 2:12-14 „Sã aveți o purtare bunã în mijlocul Neamurilor, pentruca în ceiace vã vorbesc de rãu ca pe niște fãcãtori de rele, prin faptele voastre bune, pe cari le vãd, sã slãveascã pe Dumnezeu în ziua cercetãrii. Fiți supuși oricãrei stãpîniri omenești, pentru Domnul: atît împãratului, ca înalt stãpînitor, cît și dregãtorilor, ca unii cari sînt trimeși de el sã pedepseascã pe fãcãtorii de rele și sã laude pe ceice fac bine.”

Romani 13:7 „Dați tuturor ce sînteți datori sã dați: cui datorați birul, dați-i birul; cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea.”

Crestinul si politica

Urmãriți binele cetãții, în care v-am dus în robie, și rugați-vã Domnului pentru ea, pentrucã fericirea voastrã atîrnã de fericirea ei!” (Ier 29:7)

Creștinul nu este chemat să saboteze dezvoltarea unei țări ci să contribuie la bunăstarea ei. Cea mai eficientă metodă însă nu este prin implicarea în luptele politice, care divizează societatea, ci prin exemplul personal în materie de educație, performanțe profesionale și mai presus de acestea, conduită morală. Nevoia cea mai mare a societății nu e de politicieni, ci de oameni care umblă cu Dumnezeu. Aceștia, și nu alții, sunt numiți de Biblie sarea pământului și lumină a lumii (Matei 5:13,14)

Mulți oameni consideră neimplicarea activă a creștinilor în politică a fi o dovadă de lașitate, de indiferență față de bunul mers al unei națiuni sau a unei localități. În același fel era judecat și condamnat și Domnul Iisus de către conaționalii evrei pentru că programul Său nu includea implicarea politică, militară chiar, pentru a fi eliberați de jugul stăpânirii romane.

Limitările politicului și iluzia influenței politicului

Politica este un actor foarte gălăgios și foarte prezent în viața societății de azi. Adesea încearcă să se prezinte ca un Mesia care poate izbăvi pe oameni din problemele cu care se confruntă, iar oamenii trăiesc cu iluzia și tot speră că promisiunile politicului se vor și împlini. În ciuda vocalității sale însă, politicul dezamăgește an după an pe tot mai mulți oameni. Legile se înmulțesc dar oamenii nu sunt mai fericiți sau mai prosperi ci dimpotrivă, sunt mai nefericiți și mai împovărați.

Octavian Paler despre politică

O familie nu poate fi făcută să rămână împreună prin legi omenești. Nici copiii nu pot fi obligați să-și respecte părinții. Nu poți obliga pe nimeni să-și iubească aproapele și să ierte (fie că e rudă sau vecin sau străin). Legile omenești sunt bune doar în măsura în care se armonizează cu legile lui Dumnezeu și au limitele lor. Atunci când nu se întâmplă acest lucru, legile omenești vor conduce societatea într-o prăpastie și mai adâncă, în loc să-l scoată pe om din groapă. Iar tendința actuală este ca legile statelor să se depărteze tot mai mult de cerințele divine, iar consecințele nu întârzie să apară: o rată mai mare a divorțurilor, creșterea criminalității și a disprețului față de om. Adesea oamenii măsoară guvernările în funcție de bunăstarea de care se bucură. Acesta nu este însă singurul element de care trebuie să ținem seama. Țări foarte dezvoltate economic (SUA, Germania, Marea Britanie etc), datorită unor legi care aprobă comportamente amendate de Biblie (imorale), se îndreaptă cu viteză foarte mare spre un nivel de imoralitate care concurează cu proverbialele Sodoma și Gomora. Binele unei cetăți (al unei țări), pentru care ne îndeamnă Biblia să ne rugăm, include nu doar bunăstarea materială ci și sănătatea morală. Fără aceasta din urmă, o societate prosperă material se autodistruge, asemeni multor națiuni din istorie care au avut același deznodământ. (lumea antediluviană este un exemplu grăitor) Neprihãnirea înalțã pe un popor, dar pãcatul este rușinea popoarelor.Proverbe 14:34

Organizarea de referendumuri pentru îmbunătățirea legislației în diverse domenii vitale. Diferența între a vota legi și a vota oameni.

Pentru orice schimbare exterioară într-o țară este nevoie de un număr majoritar de cetățeni care să fi asimilat în prealabil propunerea de schimbare. Nu are nici o șansă de reușită inițiativa unui om de a propune o schimbare la nivelul unei țări dacă dorința de schimbare nu vine din lăuntrul unei mase mari de cetățeni. Din acest motiv Domnul Iisus nu a dedicat timp promovării de măsuri exterioare, ci a lucrat intens în ajutarea oamenilor să facă schimbări lăuntrice. Aceasta este și menirea creștinului. Timpul este un talant prețios. El poate fi folosit fie pentru schimbările exterioare (referendumuri, platforme și doctrine politice, competiție politică etc), fie pentru promovarea unei înnoiri lăuntrice. Aceasta din urmă are loc atunci când este promovată o legătură personală cu Dumnezeu prin rugăciune, studierea și înțelegerea Bibliei și prin practicarea adevărurilor înțelese.

Atunci când un stat organizează referendumuri care au de-a face cu schimbări ale legislației, un creștin își poate exprima aprobarea sau dezaprobarea, în funcție de natura schimbării ce e propusă. Dacă se propune de exemplu o lege prin care alcoolul să fie interzis la comercializare, creștinul ar trebui să fie primul care să voteze într-un referendum pentru această lege, știind bine efectele dezastruoase ale consumului și vânzării de alcool.

Este o mare diferență între a vota legi și a vota oameni. Când ți se pune în față o propunere de modificare legislativă, ai la dispoziție timp să cântărești dacă acea schimbare este în armonie cu Biblia și iei o decizie adecvată. Atunci când trebuie să votezi oameni, ai de-a face cu subiecți care nu-și propun la modul suprem ascultarea de Dumnezeu și împlinirea voii Sale ci cocoțarea într-o poziție publică de unde să poată servi mai bine interesele celor care l-au sponsorizat să ajungă acolo și a altora care doresc schimbări menite să-i îmbogățească. Dacă interesul lor suprem ar fi unul bun, atunci metodele de a ajuta societatea ar fi cele rânduite de Dumnezeu și nu lupta politică.

Cineva poate întreba: cum poate fi guvernată o țară fără partide politice, fără implicarea activă în politică? Istoria biblică ne arată că lucrul acesta a fost și este posibil. Când oamenii au fost dispuși să fie conduși de Dumnezeu și de oameni ai lui Dumnezeu, au încredințat această problemă Lui și El le-a ales conducători. Oamenii însă aleg calea mai ușoară, mai la îndemână, mai potrivită pornirilor și caracterului lor.

De ce să nu votez candidații oricărui partid politic?

Orice partid politic are la bază o doctrină, un crez. Cum ar putea un creștin să devină membru al oricărui partid și apoi să candideze pe listele acelui partid, când doctrina sa, principiile sale de viață au la bază Biblia? Nici un partid politic nu-și propune ca doctrina sa să fie compatibilă 100% cu Biblia (cel puțin declarativ, abia reușesc bisericile creștine să-și propună asta). Atunci cum poate un creștin autentic să facă parte dintr-un partid sau să ofere votul său candidatului unui asemenea partid?

Stalin despre politică și vot

Domnul nostru doreşte ca poporul Său să nu se preocupe de problemele politice. Tăcerea este elocventă în această privinţă. Domnul Hristos îi cheamă pe urmaşii Săi să fie de partea principiilor curate ale Evangheliei, care sunt clar descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu putem vota cu certitudine pentru partidele politice, căci nu ştim pentru cine votăm. Noi nu ne putem implica în diferite scheme politice şi să ne simţim în siguranţă. Noi nu putem lucra spre a face pe plac unor oameni care se vor folosi de influenţa pe care o au pentru a restrânge libertatea religioasă şi pentru a pune în aplicare măsuri represive, prin care conduc sau forţează pe semenii lor să ţină duminica în locul Sabatului. Ziua întâi a săptămânii nu este ziua de închinare. Este un sabat fals, contrafăcut, iar membrii familiei lui Dumnezeu nu se pot alătura oamenilor care înalţă această zi şi nu păzesc Legea lui Dumnezeu, călcând în picioare Sabatul Său. Poporul lui Dumnezeu nu trebuie să voteze pentru a pune în funcţie astfel de oameni; căci, dacă fac acest lucru, ei se fac părtaşi la păcatele pe care aceştia le comit când sunt în funcţie.” {FE 475.2}

În Numele Domnului, vreau să le spun profesorilor din şcolile noastre: faceţi lucrarea care v-a fost desemnată. Dumnezeu nu v-a chemat să vă angajaţi în politică

Fac apel la fraţii mei care sunt rânduiţi să lucreze ca educatori să-şi schimbe cursul faptelor lor. Este o greşeală din partea voastră să vă legaţi interesele de vreun partid politic şi să vă daţi votul pentru ei sau pentru ele. Cei care sunt educatori, pastori sau lucrători împreună cu Dumnezeu în orice domeniu nu au de purtat nici o luptă pe tărâmul politic. Cetăţenia lor este în ceruri. Domnul face apel la ei să stea ca popor separat şi distinct. El nu vrea să aibă schisme în corpul credincioşilor. Poporul Său trebuie să aibă un spirit împăciuitor. Oare este lucrarea lor aceea de a-şi face vrăjmaşi în lumea politică? Nu, nicidecum. Ei trebuie să fie supuşi ai Împărăţiei lui Hristos, purtând steagul pe care scrie: „Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Ei trebuie să ducă sarcina unei lucrări speciale, a unei solii deosebite. Noi avem o responsabilitate personală, şi aceasta trebuie să fie descoperită în faţa universului ceresc, înaintea îngerilor şi înaintea oamenilor. Dumnezeu nu ne cere să ne lărgim influenţa, amestecându-ne cu lumea, unindu-ne cu oamenii în anumite chestiuni politice, ci să stăm ca părţi individuale în corpul Său cel mare, capul fiind Hristos. Domnul Hristos este Prinţul nostru şi, ca supuşi ai Săi, noi trebuie să facem lucrarea rânduită nouă de Dumnezeu.” {FE 477-478}

Cei care sunt creștini cu adevărat vor fi mlădițe ale viei adevărate și vor aduce aceeași roadă ca și via. Ei vor lucra în armonie, în părtășie creștină. Ei nu vor purta vreun însemn politic, ci emblema lui Hristos. Ce avem noi atunci de făcut? Să lăsăm la o parte chestiunile politice.

Există o vie mare, care trebuie îngrijită; însă, în timp ce trebuie să lucreze în mijlocul celor necredincioși, creștinii nu trebuie să semene cu cei lumești. Ei nu trebuie să-și irosească timpul discutând politică sau lucrând pentru politică; căci, dacă ar face astfel, ar da vrăjmașului ocazia de a pătrunde și a produce dezbinare și discordie.

Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să aibă de-a face cu politica. Nu luați parte la luptele politice. Despărțiți-vă de lume, și abțineți-vă de a aduce în biserică sau școală idei care să conducă la lupte și tulburări. Cearta este otrava morală, adusă în orânduirea socială de ființele omenești care sunt egoiste.” {SB 316}

În ciuda avertizărilor de mai sus, unii creștini au dorit să participe la votarea politicienilor. Pentru aceștia, respectându-le libertatea de alegere, pana inspirată a adresat îndemnul ca preocuparea lor cu politica să nu fie adusă și în sfera bisericii:

“Lucrarea noastră este aceea de a veghea, de a aștepta și de a ne ruga. Cercetați Scripturile. Hristos v-a avertizat să nu vă amestecați cu lumea. Trebuie să ieșim din lume și să fim separați, “Deaceea: „Ieșiți din mijlocul lor, și despãrțiți-vã de ei, zice Domnul; nu vã atingeți de ce este necurat, și vã voi primi. Eu vã voi fi Tatã, și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”” (2 Cor. 6:17, 18). Oricare ar fi părerile pe care le aveți cu privire la votarea în chestiuni politice, nu trebuie să proclamați aceste păreri prin scris sau viu grai. Poporul nostru trebuie să păstreze tăcerea cu privire la chestiuni care nu au nici o legătură cu mesajul îngerului al treilea. Dacă vreodată un popor a trebuit să se apropie de Dumnezeu, aceia sunt adventiștii de ziua a șaptea. S-au făcut multe planuri interesante. O dorință fierbinte a animat bărbați și femei să proclame ceva sau să adere la ceva, dar nici ei nu știu sigur despre ce e vorba. Tăcerea lui Hristos în privința multor subiecte era cu adevărat elocventă… . . .

Frații mei, amintiți-vă că asupra nici unuia dintre voi nu a pus Domnul povara de a publica în revistele noastre preferințele politice pe care le aveți, sau să vorbiți despre ele în biserică atunci când oamenii se adună pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu . . .

Noi ca popor nu trebuie să ne amestecăm în chestiunile politice. Toți ar face bine să ia seama la Cuvântul lui Dumnezeu, să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu necredincioșii în lupta politică, nici să nu se unească cu preferințele lor. Nu există un teren sigur pe care să poată sta împreună sau să conlucreze. Cel credincios și cel necredincios nu pot ajunge la o învoială.

Cel care încalcă un precept din poruncile lui Dumnezeu este vinovat de călcarea întregii legi. Țineși-vă votul pentru voi înșivă. Nu trebuie să simțiți că e datoria voastră să îndemnați pe toți să procedeze ca și voi.”–Letter 4, 1898. {2SM 336-337}

Creștinul și administrația statală. Creștinul și slujirea Cezarului.

Ioan 18:36 „Împãrãția Mea nu este din lumea aceasta”, a rãspuns Isus. „Dacã ar fi Împãrãția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sã nu fiu dat în mînile Iudeilor; dar acum, Împãrãția Mea nu este de aici.”

Luk 12:13,14 Unul din mulțime a zis lui Isus: „Învãțãtorule, spune fratelui meu sã împartã cu mine moștenirea noastrã.” „Omule”, i-a rãspuns Isus, „cine M-a pus pe Mine judecãtor sau împãrțitor peste voi?”

Observați că Domnului Iisus I s-a propus și poziția de avocat și judecător în lucrurile pământești, poziție pe care El a refuzat-o categoric. Era El nepăsător față de dreptate și adevăr în chestiuni de moștenire? Nu. Dar aceste lucruri nu sunt o prioritate în viața creștină și El a dorit să ne dea o pildă în ce privește ocupațiile în care trebuie să ne angajăm și noi și cele în care nu e indicat să ne implicăm. Apostolii au recomandat creștinilor să nu se ducă la judecătorii lumești, să nu se plaseze singuri sub jurisdicția acestora.

Există o situație când creștinul Îl va putea sluji pe Dumnezeu în timp ce este chemat să slujească Cezarului: atunci când Cezarul (statul) îl obligă (statutul de rob pe care l-au avut Daniel și Iosif) pe creștin să se ocupe de treburile statului. Chiar și în această ipostază creștinul are libertatea (oferită de Dumnezeu) să nu facă nici un compromis. Nu este obligat să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu.

Daniel și Iosif au fost oameni credincioși care nu au luat parte la lupta politică a vremii lor. Dumnezeu a condus în providența Sa pe conducătorii națiunilor unde ei erau robi să remarce calitățile lor și să-i coopteze pentru administrarea treburilor țării. Alegerea lor a avut la bază criterii de competență, nu lupta politică. Dacă doriți, aceștia au fost tehnocrați ai vremii lor, specialiști, oameni capabili, înzestrați de Dumnezeu, prin care lumina despre adevăratul Dumnezeu a strălucit în întunericul imperiilor care le-au solicitat serviciile. Atunci când au fost ispitiți să facă compromisuri, aceștia au fost gata să-și piardă chiar viața în loc să păcătuiască. Presiunile la care erau supuși, mai ales în poziția de robi, puteau fi aduse de ei înșiși ca scuze pentru compromis și păcat, dar nu au procedat așa cum mulți creștini astăzi o fac în împrejurări mult mai ușoare (nefiind robii nimănui).

În ce condiții un creștin se poate afla în poziția de primar, senator, prim ministru, președinte? Citatul de mai jos nu incriminează aceste poziții, dar trebuie analizat cu atenție înainte de a trage concluzii.

“Dragi tineri, care este ţinta spre care vă îndreptaţi şi care este scopul vieţii voastre? Sunteţi voi ambiţioşi să dobândiţi educaţie, ca astfel să aveţi un nume şi o poziţie în această lume? Aveţi gânduri pe care nu îndrăzniţi să le exprimaţi, ca de exemplu să ajungeţi într-o zi pe culmile cele mai înalte ale inteligenţei, să faceţi parte din consilii deliberative şi legislative, ajutând la adoptarea legilor pentru naţiune? Nu este nimic greşit în aceste aspiraţii. Fiecare dintre voi poate avea scopul său. Nu trebuie să fiţi mulţumiţi cu realizări umile. Puneţi-vă ţinte înalte şi nu precupeţiţi nici un efort pentru a le atinge.” MYP, 37

Un creștin adevărat este persoana cea mai potrivită să ocupe aceste poziții. Din citatele anterioare și din paginile Scripturii vedem că nu este bine ca un creștin să fie implicat în lupta politică și să facă parte din partide politice. Atunci cum poate acesta să ajungă vreodată în pozițiile enumerate mai sus? Sunt doar două scenarii posibile și ambele nu au de-a face cu lupta politică. Prima situație este cea când creștinul este rob, sub ocupație străină, dar datorită competențelor sale este selectat să ocupe diverse poziții de răspundere administrativă (cazul celor doi mari oameni ai lui Dumnezeu, Iosif și Daniel). A doua situație este cea de libertate, în care societatea (începând cu satul care-și dorește un primar bun și terminând cu o țară care-și dorește un președinte bun) remarcă niște calități deosebite din punct de vedere academic, profesional la un creștin și îi propune să ocupe acele poziții. Un creștin adevărat nu se va grăbi să accepte acele poziții de răspundere înainte de a împărtăși oamenilor principiile sale morale pe baza cărora va lua hotărâri. Candidații din zilele noastre la alegerile pentru primari sunt întrebați dacă ar aproba organizarea de parade gay dacă ajung să fie aleși. Evident că un creștin autentic nu poate aproba asemenea manifestări. Lista lucrurilor pe care nu le poate aproba este mult mai lungă și din acest motiv este important un dialog între acesta și oamenii care-l propun ca lider. O comunitate care alege ca lider/administrator un creștin adevărat va prospera. Asemeni unui profet, acel lider creștin va avea rolul de a conduce comunitatea să înțeleagă și să aplice principiile divine de viețuire și dezvoltare, singurele care pot aduce rezultate pozitive pe termen lung. Involuția morală a societății de azi fac destul de utopic scenariul acesta. Din aceleași motive nici societatea de pe timpul lui Noe nu l-a ales pe acesta primar sau președinte. Din nefericire oamenii nu realizează importanța calităților morale ale unor creștini adevărați și chiar îi marginalizează (ajungând și la batjocură, cum a fost și cazul lui Noe, Lot sau alte personaje biblice), iar apoi deplâng corupția liderilor pe care i-au ales și modul dezastruos în care aceștia conduc localități și țări întregi.

Referendumuri, schimbări de legi

Deşi nu este înţelept să ne implicăm în chestiunile politice, este totuşi privilegiul nostru de a lua o poziţie hotărâtă faţă de toate problemele legate de reforma temperanţei. {Te 253.1}

Cei care, prin voturile lor, autorizează comerţul cu alcool vor avea de dat socoteală pentru răul făcut de oamenii aflaţi sub puternica influenţă a băuturilor tari..—Letter 243a, 1905. {Te 255.1}

“La începutul verii lui 1881, la adunarea în aer liber de la Des Moines, Iowa, delegaţilor li s-a prezentat o rezoluţie care declara:

“Hotărâm: de a ne exprima profundul interes faţă de mişcarea pentru temperanţa care se desfăşoară în acest stat; şi de a indica pastorilor noştri să-şi folosească întreaga influenţă în comunităţi şi în afara lor pentru a-i determina pe oameni să depună substanţiale eforturi, prin lucrare personală şi la urna de vot, în favoarea amendamentului constituţional pentru prohibiţie, pe care partizanii temperanţei caută să-l instituie”. – Review and Herald, 5 iulie 1881.

Dar unii au obiectat faţă de clauza care cerea acţionarea “la urna de vot”, solicitând desfiinţarea ei. Ellen White, care a participat la acea adunare în aer liber, se retrăsese, dar a fost rugată să dea un sfat.

Scriind despre aceasta la acea vreme, ea relatează: “M-am întors şi am văzut că trebuia să vorbesc referitor la problema dacă poporul nostru trebuia să voteze pentru prohibiţie. Le-am spus ‘Da’ şi am vorbit vreme de douăzeci de minute.” – Scrisoarea 6, 1881.] – [Fragment din jurnalul din 1859 al lui Ellen White].

Oameni care promovau consumul de alcool au venit azi la mine exprimându-şi plini de curtoazie aprecierea faţă de păzitorii Sabatului, că nu au votat, şi speranţa că îşi vor menţine poziţia şi, asemeni quakerilor, nu vor fi pentru prohibiţie. Satana şi îngerii lui răi sunt ocupaţi la această oră şi au lucrătorii lor pe pământ. Rugăciunea mea este ca el să fie decepţionat, în această privinţă.” Jurnalul lui Ellen G. White, duminică, 6 martie 1859. Te 257

Separarea dintre Biserică şi Stat

“Când bisericile protestante se vor uni cu autoritățile lumeşti pentru a susține tocmai religia falsă împotriva căreia strămoşii lor au luptat suferind persecuția cea mai nemiloasă, atunci sabatul papal va fi impus prin autoritatea asociată a bisericii şi a statului. Va fi o apostazie națională care va duce doar la o ruină națională“. –Manuscript 51, 1899. {Ev 235.1}

Biserica şi statul fac acum pregătiri pentru conflictul viitor. Protestanţii lucrează acum pe ascuns pentru a aduce duminica în faţă, aşa cum au făcut romaniştii. Pretutindeni, papalitatea îşi strânge structurile ei mari şi impunătoare în adâncimi tainice, de unde vechile lor persecuţii vor fi repetate şi se pregăteşte drumul pentru manifestare pe scară mare, a acelor minuni mincinoase, prin care, dacă va fi posibil, Satana va înşela chiar şi pe cei aleşi.” {5T 449.3}

Rânduiala adoptată de primii coloniști, de a îngădui numai membrilor bisericii să voteze sau să dețină o slujbă în guvernarea civilă, a dus la urmările cele mai dezastruoase. Această măsură fusese acceptată ca mijloc pentru a păstra curăția statului, dar ea a avut ca urmare corupția în biserică. Mărturisirea religiei fiind condiția votului și a deținerii unei slujbe, mulți, mânați numai din motive politice, s-au unit cu biserica fără să-și schimbe inima. În felul acesta, bisericile au ajuns să fie formate într-o mare măsură din persoane nepocăite; și chiar printre slujitorii bisericii erau unii care nu numai că susțineau învățături rătăcite, dar nu cunoșteau nici puterea înnoitoare a Duhului Sfânt. Din nou s-au demonstrat consecințele nefaste, prea adesea văzute în istoria bisericii din zilele lui Constantin și până în prezent, ale încercării de a clădi cu ajutorul statului, de a face apel la puterea pământească pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care declarase: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. (Ioan 18, 36). Unirea bisericii cu statul, în oricât de mică măsură, chiar dacă pare că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume.” {GC 297.1}

“„Și ea avea două coarne ca ale unui miel.” Coarnele ca de miel arată tinerețe, nevinovăție și blândețe, care reprezintă exact caracterul Statelor Unite, arătate profetului ca „ieșind” în anul 1798. Printre creștinii exilați, care au fugit în America și au căutat adăpost de persecuția regală și de intoleranța preoților, erau mulți care s-au hotărât să întemeieze o guvernare pe temelia solidă a libertății religioase și civile. Vederile lor și-au găsit întruchiparea în Declarația de Independență, care a stabilit marele adevăr că „toți oamenii sunt creați egali” și înzestrați cu dreptul inalienabil la „viață, libertate și căutarea fericirii”. Iar constituția le-a garantat oamenilor dreptul la autoguvernare, dând asigurarea că reprezentanții aleși prin votul poporului sunt împuterniciți și pot să aplice legea. Libertatea credinței religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i îngăduit să se închine lui Dumnezeu după glasul conștiinței lui. Principiile republicane și cele protestante au devenit principiile fundamentale ale țării. Aceste principii sunt secretul puterii și prosperității ei. Toți cei persecutați și asupriți din întreaga creștinătate s-au îndreptat către această țară cu interes și cu nădejde. Milioane de oameni au căutat țărmurile ei, iar Statele Unite au ajuns curând printre cele mai puternice națiuni ale pământului. {GC 441.1}

“Întemeietorii națiunii au căutat cu înțelepciune să vegheze împotriva folosirii puterii pământești din partea bisericii, cu urmarea ei inevitabilă — intoleranța și persecuția. Constituția prevede că „Congresul nu poate da nici o lege care să respecte stabilirea unei religii sau să interzică exercitarea liberă a ei” și că „nici o probă religioasă să nu fie cerută ca o calificare pentru un serviciu public în Statele Unite”. Numai printr-o violare flagrantă a acestor garanții ale libertății națiunii poate fi impusă o lege religioasă de către autoritatea civilă. De altfel, inconsecvența unei asemenea acțiuni nu putea fi mai bine exprimată de cum o exprimă simbolurile: o fiară care are coarne ca de miel — pretinzându-se curată, amabilă și nevinovată — care vorbește ca un balaur.” {GC 442.2}

Republicanism și protestantism – rețeta succesului unei națiuni

Planul divin pentru guvernarea omului a fost teocrația: Dumnezeu este legiuitorul și conducătorul. Adam și Eva au trăit în grădina Edenului sub acest sistem de conducere. După căderea în păcat, teocrația a mai fost pusă în aplicare după ieșirea poporului evreu din Egipt și până la alegerea lui Saul ca împărat. În perioada nou testamentală putem vorbi de o teocrație limitată doar la nivelul Bisericii creștine și doar în dreptul acelor credincioși care Îl au pe Hristos conducător. La nivel civil și juridic teocrația nu a existat deoarece creștinii erau cetățeni ai unor state care îi persecutau. Unele state islamice pretind că sunt teocratice dar în dreptul lor vorbim despre o altă entitate conducătoare decât Dumnezeul biblic.

Republicanismul este filosofia politică ce ghidează Statele Unite. Este o parte esențială a gândirii civice americane încă de la începuturile ei. Accentuează libertatea și drepturile inalienabile ca valori centrale, făcând oamenii suverani, respingând aristocrația și puterea politică moștenită, cetățenii fiind independenți în îndeplinirea datoriilor civice, și condamnă corupția. (citat din wikipedia)

Republicanismul nu este o formă perfectă de guvernare, dar este o soluție mai sănătoasă decât monarhismul. Cel din urmă a fost aliatul de bază al papalității și al păstrării maselor în întuneric moral. Republicanismul oferă oamenilor libertatea de mișcare, de închinare, de alegere, opțiuni care erau îngrădite de regimurile monarhice unde oamenii erau supuși și chiar proprietate unei pături aristocratice.

Protestantismul a fost caracterizat de la începuturi de dorința de a împlini voia lui Dumnezeu așa cum este ea revelată în Biblie, și de a oferi oamenilor libertatea de a se închina lui Dumnezeu în acord cu propria conștiință iluminată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt și Scriptură. Nici un om nu are dreptul să fie conștiință pentru un alt om și nici să impună crezul său altor persoane.

Orice amăgire este ușor de acceptat de către oameni care desființează legea lui Dumnezeu. O criză stă în fața celor care acționează după o politică mioapă. Conducătorii pământești se vor poziționa deasupra marelui Creator al lumii. Pretențiile unui sabat fals vor fi prezentate, iar conducătorii și oamenii de rând vor acționa pe baza acestei politici mioape. Sabatul fals, prima zi a săptămânii, va fi acceptat, iar conducătorii se vor uni cu omul nelegiuirii pentru a-i restaura supremația pierdută. Legi care vor impune păzirea duminicii ca sabat vor aduce o apostazie națională de la principiile republicanismului pe care s-a fondat guvernarea. Religia papalității va fi acceptată de către conducători iar legea lui Dumnezeu va fi desființată.” {20MR 14.2}

Cele două coarne ca de miel” reprezintă foarte bine caracterul guvernării noastre, exprimat în cele două principii fundamentale: republicanismul și protestantismul. Aceste principii sunt secretul puterii și prosperității noastre ca națiune. Cei care au găsit azil pe țărmurile Americii s-au bucurat că au ajuns într-o țară liberă de pretențiile arogante ale papalității și ale tiraniei conducerii monarhilor. Ei s-au hotărât să fondeze o guvernare bazată pe temelia libertății civile și religioase.” {ST February 8, 1910, par. 6}

Printre creștinii exilați, care au fugit în America și au căutat adăpost de persecuția regală și de intoleranța preoților, erau mulți care s-au hotărât să întemeieze o guvernare pe temelia solidă a libertății religioase și civile. Vederile lor și-au găsit întruchiparea în Declarația de Independență, care a stabilit marele adevăr că „toți oamenii sunt creați egali” și înzestrați cu dreptul inalienabil la „viață, libertate și căutarea fericirii”. Iar constituția le-a garantat oamenilor dreptul la autoguvernare, dând asigurarea că reprezentanții aleși prin votul poporului sunt împuterniciți și pot să aplice legea. Libertatea credinței religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i îngăduit să se închine lui Dumnezeu după glasul conștiinței lui. Principiile republicane și cele protestante au devenit principiile fundamentale ale țării. Aceste principii sunt secretul puterii și prosperității ei. Toți cei persecutați și asupriți din întreaga creștinătate s-au îndreptat către această țară cu interes și cu nădejde. Milioane de oameni au căutat țărmurile ei, iar Statele Unite au ajuns curând printre cele mai puternice națiuni ale pământului.” {GC 441.1}

Aplicaţii moderne

“Domnul nostru doreşte ca poporul Său să nu se preocupe de problemele politice. Tăcerea este elocventă în această privinţă. Domnul Hristos îi cheamă pe urmaşii Săi să fie de partea principiilor curate ale Evangheliei, care sunt clar descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu putem vota cu certitudine pentru partidele politice, căci nu ştim pentru cine votăm. Noi nu ne putem implica în diferite scheme politice şi să ne simţim în siguranţă. Noi nu putem lucra spre a face pe plac unor oameni care se vor folosi de influenţa pe care o au pentru a restrânge libertatea religioasă şi pentru a pune în aplicare măsuri represive, prin care conduc sau forţează pe semenii lor să ţină duminica în locul Sabatului.” FE 476

Profesorii din biserică sau din şcoală care se disting prin zelul pentru politică trebuie schimbaţi fără întârziere din postul şi răspunderea pe care le au; căci Domnul nu va coopera cu ei. Zecimea nu trebuie folosită pentru a plăti pe cineva care ţine discursuri în probleme politice. Fiecare profesor, pastor sau conducător din rândurile noastre care este însufleţit de dorinţa de a-şi vântura părerile în chestiuni politice trebuie ori să fie convertit la credinţa adevărului, ori să renunţe la lucrarea sa. Influenţa lui trebuie să vorbească în favoarea lucrării lui Dumnezeu în câştigarea de suflete pentru Hristos, iar dacă nu se întâmplă astfel, trebuie să i se retragă împuternicirea. Dacă nu se schimbă, el va face rău şi numai rău.

În Numele Domnului, vreau să le spun profesorilor din şcolile noastre: faceţi lucrarea care v-a fost desemnată. Dumnezeu nu v-a chemat să vă angajaţi în politică.” FE 478

“Fac apel la fraţii mei care sunt rânduiţi să lucreze ca educatori să-şi schimbe cursul faptelor lor. Este o greşeală din partea voastră să vă legaţi interesele de vreun partid politic şi să vă daţi votul pentru ei sau pentru ele. Cei care sunt educatori, pastori sau lucrători împreună cu Dumnezeu în orice domeniu nu au de purtat nici o luptă pe tărâmul politic. Cetăţenia lor este în ceruri. Domnul face apel la ei să stea ca popor separat şi distinct. El nu vrea să aibă schisme în corpul credincioşilor. Poporul Său trebuie să aibă un spirit împăciuitor. Oare este lucrarea lor aceea de a-şi face vrăjmaşi în lumea politică? Nu, nicidecum. Ei trebuie să fie supuşi ai Împărăţiei lui Hristos, purtând steagul pe care scrie: “Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Ei trebuie să ducă sarcina unei lucrări speciale, a unei solii deosebite. Noi avem o responsabilitate personală, şi aceasta trebuie să fie descoperită în faţa universului ceresc, înaintea îngerilor şi înaintea oamenilor. Dumnezeu nu ne cere să ne lărgim influenţa, amestecându-ne cu lumea, unindu-ne cu oamenii în anumite chestiuni politice, ci să stăm ca părţi individuale în corpul Său cel mare, capul fiind Hristos. Domnul Hristos este Prinţul nostru şi, ca supuşi ai Săi, noi trebuie să facem lucrarea rânduită nouă de Dumnezeu.” FE 479-480

Domnul vorbeşte celor care pretind a crede adevărul pentru acest timp şi declară că nu vede bine faptul că ei se implică în politică, amestecându-se cu elementele ce luptă unele împotriva altora, ale acestui timp al sfârşitului, aşa cum cei tăiaţi împrejur se amestecă cu cei netăiaţi împrejur, şi promite că va distruge ambele clase, fără deosebire. Ei fac o lucrare pe care Dumnezeu nu le-a încredinţat-o. Ei Îl dezonorează pe Dumnezeu prin spiritul lor părtinitor şi agresiv, iar El îi va condamna.” FE 483

“O mare vie trebuie cultivată; însă, în timp ce creştinii trebuie să lucreze între cei necredincioşi, ei nu trebuie să fie lumeşti. Ei nu trebuie să-şi petreacă timpul discutând politică sau acţionând ca politicieni; căci, făcând astfel, ei îi dau vrăjmaşului ocazia de a pătrunde şi a produce discordie şi tulburare. Celor care sunt în lucrare şi doresc să fie politicieni trebuie să li se retragă mandatul şi împuternicirea acordată; căci Domnul nu a dat poporului Său o astfel de lucrare, nici să-i ridice, nici să-i înjosească. Dumnezeu cere tuturor celor care sunt angajaţi în lucrarea Sa să sune din trâmbiţă un sunet clar. Toţi cei care L-au primit pe Hristos, pastori sau membri laici, trebuie să se scoale şi să lumineze; căci un mare pericol este chiar asupra noastră. Satana stârneşte puterile pământului.” FE 484

Cine are o dragoste adâncă pentru sufletele bărbaților și femeilor pentru care Hristos a murit decât cei care sunt părtași la harul Lui? Cine poate reprezenta mai bine religia lui Hristos decât femeile creștine, femei care lucrează cu sârguință să aducă suflete la lumina adevărului? Cine altcineva este atât de bine adaptat să activeze la școala de Sabat? O mamă adevărată este învățătorul copiilor ei. Dacă îi învață pe copiii din clasa ei cu o inimă plină de dragostea lui Hristos, rugându-se cu și pentru ei, poate să vadă suflete convertite și strânse în turma lui Hristos. Nu recomand ca femeia să caute să devină un votant [Dreptul la vot le-a fost acordat femeilor în SUA în anul 1920. Când aceste rânduri au fost scrise unele femei făceau eforturi pe diverse căi pentru ca legea să fie schimbată] sau angajat public; ea poate să facă mult și să fie o binecuvântare din poziția de misionar, care să învețe pe alții adevărul prin corespondență, prin distribuirea de materiale de citit, prin dialog cu alte familii și prin rugăciunea cu alte mame și copiii lor.” {DG 18.1}

Pentru a fi creștin nu e nevoie să ai aptitudini excepționale. O rugăciune fierbinte înălțată dintr-o inimă zdrobită de către cineva care dorește să împlinească voia Stăpânului este de mai mare valoare în ochii lui Dumnezeu decât este elocvența unui discurs. E posibil ca agentul uman să nu aibă nici un cuvânt în consiliile legislative, poate nu i se permite să-și exprime votul în senate sau parlamente, dar el are acces la Dumnezeu. Împăratul împăraților se pleacă pentru a asculta rugăciunea venită dintr-o inimă umilă și zdrobită. Dumnezeu aude fiecare rugăciune care este înălțată cu tămâia credinței. Cel mai slab copil al lui Dumnezeu poate exercita o influență în armonie cu consiliile cerești.” {TMK 270.4}

Cum poate un creștin să se implice în viața unei comunități/țări și să fie o influență pozitivă?

1.Prin exemplul personal de profesionalism în ceea ce face, prin coduita morală fără reproș (într-o lume coruptă și corupătoare).

2.Prin acțiuni de caritate care să ofere sprijin persoanelor aflate în dificultate din diferite motive (experiențe nefericite, dezastre naturale etc).

3.Prin promovarea accesului la educație a persoanelor din societate marginalizate.

4.Prin acțiuni educative în plan academic și spiritual.

5.Prin dezbateri publice ale chestiunilor care privesc dezvoltarea morală a societății.

6.Prin vot la referendumuri care modelează legi cu impact major în societate (mai ales cele cu impact moral sau imoral).

7.Prin rugăciune. Acesta este un element neglijat deși în istorie rugăciunile unor oameni sfinți au schimbat cursul evenimentelor. Biblia descrie implicarea lui Dumenzeu și a îngerilor în istoria umană și modul în care indivizi și națiuni întregi se pot bucura de protecția și binecuvântarea divină.

Toate exemplele de mai sus sunt chemări la acțiuni în care creștinul se poate implica și prin care dă dovadă că îi pasă în mod real (nu demagogic) de binele semenilor și al societății întregi.Răspunsul cel mai bun la întrebarea “Eu cu cine votez?” este alegerea personală a lui Iisus ca Mântuitor personal, alegerea Lui ca sfâtuitor și alegerea Scripturii ca normă de conduită, auto-evaluare și ghid de dezvoltare. Această alegere, multiplicată în viața câtor mai mulți oameni va aduce o schimbare în bine căreia nimic altceva nu-i poate face concurență. Cel Prea Înalt merită votul cel mai profund și fără rezerve al inimii omenești. La Golgota am avut cu toții demonstrația cea mai puternică a iubirii divine, a disperării păcătoșeniei și neputinței noastre, a nevoii de a nu mai călca în picioare Legea divină, a grozăviei păcatului, a nevoii de un Mântuitor personal. Votează cu Iisus!

votează cu Iisus

Fă-ți cont pe Facebook!

Eclesiastul 3:1 “Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.”

Parafrazându-l pe Solomon, există un timp în care să fii vizibil, să fii în prima linie a frontului, și există un timp în care să fii ascuns este soluția cea mai bună. De regulă omul intuiește când este timpul potrivit pentru ambele situații (instinctul de auto-conservare), dar fără o comunicare foarte bună cu Dumnezeu, nu va ști niciodată cu precizie ce este cel mai bine pentru destinul veșnic al său și al semenilor. Ceea ce omenește vorbind pare o situație în care e bine să te ascunzi, în planul divin e foarte posibil să fie bine să nu te ascunzi, indiferent de consecințele ulterioare (care pot include moarte violentă sau o izbăvire miraculoasă – apostolii au trăit numeroase asemenea experiențe, cum este și cea relatată în Fapte 5:12-42)

Colegiu valdenz pe văile Alpilor în Italia

Excepție sau regulă?

Proverbe 22:3 “Omul chibzuit vede nenorocirea și se ascunde, dar cei proști merg înainte și sunt pedepsiți.”

Au existat momente în istorie, inclusiv cea consemnată în Biblie, când oamenii credincioși au trebuit să se ascundă. Acestea au fost situații de criză, în care Dumnezeu i-a îndrumat pe oamenii cuminți să procedeze așa. Ascunderea nu a reprezentat regula de viață a celor credincioși, ci excepția. Din păcate, astăzi, prea mulți creștini (cu numele) fac din excepție o regulă și evită cu orice preț situațiile în care ar putea apărea consecințe negative dacă împărtășesc lumina pe care o au, iar în situații de criză mai mare dau bir cu fugiții, sunt de negăsit. Lașitatea devine normă de viețuire și parte din formula succesului în viață (succes după definiții omenești, limitate).

Locuință creștină retrasă în pădure, în Japonia - sec XVII

Două destine diferite, aceeași destinație finală

Oamenii credincioși care alcătuiesc generația finală se vor împărți în două categorii. Una dintre ele, simbolizată prin Ioan Botezătorul, va fi formată din oameni care, în providența divină, până la încheierea timpului de har, vor fi martiri, care vor suferi moartea datorită credincioșiei lor față de Dumnezeu (Apoc. 20:4). Cei necredincioși, cei lași și fricoși îi vor condamna pe aceștia, socotind că zelul lor este unul nesăbuit, fanatic și că își merită soarta. Acești martiri credincioși vor avea un somn al morții foarte scurt întrucât vor fi înviați atunci când Domnul Iisus revine pe norii cerului. O a doua grupă de credincioși, simbolizată prin Ilie Tișbitul, tot în providența lui Dumnezeu, vor rămâne în viață în ciuda persecuției aprige la care vor fi supuși. Aceștia nu vor gusta moartea de care au parte toți oamenii (atât cei credincioși cât și cei necredincioși), ci vor fi în viață atunci când Domnul Iisus revine. Nu putem ști care este destinul fiecăruia. Doar în desfășurarea evenimentelor vom afla planul divin pentru noi. Acest plan divin însă nu poate fi înțeles și împlinit dacă oamenii manifestă lașitate și frică de persecuție, ori lenevie în a duce mesajul divin semenilor. De dragul lui Dumnezeu, cei credincioși vor fi dispuși să accepte ambele destine: martirajul (care va fi un apel puternic la conștiința semenilor) sau rămânerea în viață și suportarea unor scene teribile care vor marca încheierea istoriei acestui pământ. Ambele categorii se vor bucura de o viață veșnică trăită în compania Mântuitorului pe care L-au iubit și L-au slujit în curăție de inimă.

Un timp în care să fii vizibil

Matei 10:38,39 “Cine nu-și ia crucea lui, și nu vine dupã Mine, nu este vrednic de Mine.
Cine își va pãstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața, pentru Mine, o va câștiga.”

Judecători 5:15-18,23 “Mai marii lui Isahar au fost cu Debora, Și Isahar a venit dupã Barac, A fost trimes pe urma lui în vale. La pâraiele lui Ruben au fost mari hotãrâri! Pentruce ai rãmas în mijlocul staulelor? Galaadul de dincolo de Iordan nu și-a pãrãsit locuința. Pentruce a stat Dan pe corãbii? Așer a stat pe malul mãrii și s-a odihnit în limanurile lui.
Zabulon este un popor care a înfruntat moartea, Și Neftali la fel, pe înãlțimile din câmpie. Blestemați pe Meroza, a zis Îngerul Domnului, Blestemați, blestemați pe locuitorii lui; cãci n-au venit în ajutorul Domnului, În ajutorul Domnului, printre oamenii viteji”.”

Domnul Iisus a îndemnat pe cei credincioși să nu se teamă de oameni și să nu ascundă lumina pe care ei au primit-o de la Dumnezeu, ci să o împărtășească și altora. Chiar în timpuri de persecuție, ascunderea trebuie să aibă loc doar ca urmare a planului lui Dumnezeu pentru viața noastră, plan pe care nu-l vom putea înțelege sau accepta decât dacă umblăm cu Dumnezeu, dacă Îl cunoaștem printr-o experiență zilnică. Dacă planul Lui este ca cineva să fie martir, pentru a transmite un mesaj puternic celor necredincioși și pentru a-i chema la pocăință, atunci cel credincios nu va trebui să se ascundă.

Profeția biblică caracterizează acest timp ca fiind unul când mesajul divin este proclamat cu glas tare, nu șoptit, ori pentru asta nu poți rămâne ascuns, nu poți sta în spatele frontului, în spatele cortinei.

Apocalipsa 14:6,7,9  “Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul Cerului…  El zicea cu glas tare…Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare…”

Tiparul, rețelele sociale, internetul și vizibilitatea

Daniel 12:4 “Tu, însã, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte, și pecetluiește cartea, pânã la vremea sfârșitului. Atunci mulți o vor citi, și cunoștința va crește.”

Unele persoane decid să nu-și facă un cont pe Facebook (sau alte rețele de socializare) sau, dacă au, decid să-l închidă în momentul în care aud că rețelele de socializare sunt instrumente pe care serviciile de securitate le folosesc pentru a urmări activitatea și ideologia oamenilor. Întotdeauna au existat presiuni și persecuții de diferite feluri, dar acestea nu i-au determinat pe cei credincioși să se ascundă și să nu împărtășească altora lumina pe care o aveau.

Tiparul Gutenberg

În perioada medievală, apariția tiparului (în anii 1440, prin germanul Johannes Gutenberg) a oferit un avânt extraordinar predicării adevărului. Scrierile reformatorului german Martin Luther nu ar fi fost cunoscute și nu s-ar fi răspândit atât de repede dacă nu ar fi fost inventat tiparul. Chiar și atunci când Luther a fost pus la adăpost de către supușii lui Frederic de Saxonia, în castelul de la Wartburg, Luther nu a rămas inactiv și în întregime ascuns: “În siguranța ospitalieră de la Wartburg, Luther s-a bucurat pentru o vreme de odihnă, după focul și tumultul luptei. Dar n-a putut suporta multă vreme odihna și liniștea. Obișnuit cu o viață de intensă activitate și de luptă aprigă, nu putea să rămână inactiv. În acele zile solitare, i-a revenit în minte starea bisericii și atunci strigă cu disperare: „Vai! Nu există nici unul în aceste zile din urmă ale mâniei Sale, care să stea ca un zid înaintea Domnului și să-l salveze pe Israel!” (Idem, b.9, cap.2). Gândurile lui se întorceau iarăși la sine și se temea să nu fie acuzat de lașitate, retrăgându-se din luptă. Se învinuia pentru delăsare și comoditate. În același timp, îndeplinea zilnic lucrări mai mari decât părea posibil să îndeplinească un om. Pana sa nu trândăvea. În timp ce dușmanii lui se felicitau că fusese adus la tăcere, erau uimiți și încurcați de dovada palpabilă că el era încă activ. „O oaste” de broșuri ieșite de sub pana lui circulau în toată Germania. El a mai făcut aici un serviciu foarte important pentru concetățenii lui, traducând Noul Testament în limba germană. De pe Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să vestească Evanghelia și să mustre păcatele și rătăcirile timpului său.” TV 168

Martin Luther - cele 95 de teze afisate in 1517

Tiparul (presa), internetul, rețelele de socializare, televiziunea și radioul sunt mijloace prin care Dumnezeu ajută pe oamenii credincioși să împărtășească altora lumina pe care ei au primit-o. Folosirea greșită a tuturor acestora de către multe persoane și chiar biserici, nu este un motiv serios pentru a nu fi folosite în mod corect de către oamenii lui Dumnezeu. Așa cum un cuțit poate fi folosit atât pentru scopuri bune cât și pentru altele rele, mijloacele de comunicare enumerate mai sus au și ele o dublă întrebuințare, în funcție de caracterul celor care le folosesc.

Trăim acum în vremea sfârșitului despre care se vorbește în profeția din Daniel. Accesul la informație este cel mai ușor și cel mai rapid astăzi comparat cu toată istoria planetei. Doar cine nu vrea nu poate afla astăzi despre lucruri vitale care decid destinul veșnic al omului. Acum e nevoie ca oamenii cuminți să folosească toate mijloacele posibile pentru a comunica altora mesajul lui Dumnezeu, inclusiv un cont de Facebook, Youtube sau alte rețele.

publicitate creștinăfacebook si evanghelizarea

 

 

 

 

 

 

“Noi trebuie să luăm orice măsură îndreptățită pentru a aduce lumina înaintea oamenilor. Să fie folosită presa şi să fie întrebuințată orice agenție publicitară, care să atragă atenția asupra lucrării noastre. Lucrul acesta să nu fie socotit ca fiind fără însemnătate. La fiecare colț de stradă puteți vedea pancarte şi afişe atrăgând atenția la diferite acțiuni care au loc, unele fiind dintre cele mai josnice. Oare aceia care au lumina vieții ar putea să fie mulțumiți cu eforturi slabe pentru a atrage atenția oamenilor la adevăr?” Ev 130

“Caracterul şi importanța lucrării noastre sunt judecate în funcție de eforturile făcute pentru a o prezenta publicului. Dacă eforturile sunt reduse, se lasă impresia că solia pe care o prezentăm nu este vrednică de a fi luată în considerare“. Ev 128

Un timp în care să te ascunzi

Isaia 26:20 “Du-te, poporul meu, intrã în odaia ta, și încuie ușa dupã tine; ascunde-te câteva clipe, pânã va trece mânia! ”

Există mai multe momente consemnate în Biblie când oamenii credincioși s-au ascuns. Ceea ce se poate observa în acele situații este faptul că retragerea, ascunderea lor, a fost un demers pe care Dumnezeu l-a inspirat și călăuzit. Atunci când ascunderea nu a fost în planul divin, omul nu a putut rămâne prea mult timp ascuns și a trebuit să revină pe câmpul de luptă (fuga lui Iona la Tars, fuga lui Ilie din fața Izabelei).

Când Dumnezeu te ascunde, oamenii nu te pot găsi!

1 Regi 17:2-4 „Și cuvîntul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe: Pleacã de aici, îndreaptã-te spre rãsãrit, și ascunde-te lîngã pîrîul Cherit, care este în fața Iordanului. Vei bea apã din pîrîu, și am poruncit corbilor sã te hrãneascã acolo.”

1 Regi 18:10 “Viu este Domnul, cã n’a rãmas popor sau împãrãție unde sã nu fi trimes stãpînul meu sã te caute; și cînd se spunea cã nu ești acolo, punea pe împãrãția și poporul acela sã jure cã nu te-a gãsit.”

Ieremia 36:26 “Împãratul a poruncit lui Ierahmeel, fiul împãratului, lui Seraia, fiul lui Azriel, și lui Șelemia, fiul lui Abdel, sã punã mîna pe logofãtul Baruc și pe proorocul Ieremia. Dar Domnul i-a ascuns.”

În toate timpurile au existat servicii de spionaj, de securitate în slujba împăraților. Atunci când cineva era urmărit de aceste servicii, singura scăpare era adesea auto-exilul pe viață (sau până la moartea persecutorului – exilul lui Iosif, Maria și Iisus până la moartea lui Irod) într-o țară cât mai îndepărtată, într-un ținut mai izolat (Moise este un astfel de exemplu, care a fugit din calea lui Faraon la vârsta de 40 de ani). Tehnologia de astăzi este suficient de avansată încât oamenilor le este foarte greu să se ascundă, să nu fie descoperiți, mai devreme sau mai târziu. În plus, persecutarea ultimei generații de credincioși nu va avea doar un caracter local ci unul mondial (Apoc. 13:15-17). Așadar omenește vorbind nu va fi chip de scăpare. Tocmai aceste momente sunt cele în care puterea lui Dumnezeu se manifestă în chip minunat, așa cum a făcut-o în timpul lui Ilie sau Ieremia.

“În ziua cumplitei încercări, El {Hristos} va zice: Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe până va trece mânia. Ce este odaia în care trebuie ei să se ascundă? Este protecția lui Hristos și a îngerilor sfinți. În timpul acela poporul lui Dumnezeu nu se va afla într-un singur loc. Ei se află în diferite grupe în toate părțile pământului.

I-am văzut pe sfinți părăsind orașele și satele, unindu-se în grupe și locuind în locurile cele mai singuratice. Îngerii le asigurau hrana și apa în timp ce oamenii răi sufereau de foame și de sete.

În timpul nopții a trecut prin fața mea o scenă foarte impresionantă. Părea să fie mare confuzie și conflicte armate. Un sol de la Domnul a stat în fața mea și a spus: “Cheamă-ți familia. Eu am să te conduc; urmează-mă”. M-a condus pe o cărare întunecoasă, printr-o pădure, apoi printre stâncile munților și a spus: “Aici ești în siguranță“. Acolo se aflau alții care au fost conduși în acel loc retras. Solul ceresc a spus: “Timpul de strâmtorare a venit ca un hoț noaptea, așa cum v-a avertizat Domnul că va veni.”" Maranata 268

“Toate își au vremea lor…”

Matei 24:14 “Evanghelia aceasta a Împãrãției va fi propovãduitã în toatã lumea, ca sã slujeascã de mãrturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrșitul.”
E cert faptul că acum nu este timpul să ne ascundem în cămăruța noastră. Nu toți oamenii se descurcă să folosească anumite medii de comunicare, așa cum este și Facebook, pentru a transmite altora raze de lumină primite de Sus. Titlul articolului este un apel la creștere, la inovație, la diversificarea metodelor de lucru pentru semeni, la abandonarea indiferenței, a fricii și a lașității. Însă pentru fiecare există suficiente metode la îndemână pentru a face cunoscut și altora adevărul necesar acestei generații, adevărul prezent. Este important ca cei credincioși să studieze, să se roage și să lucreze pentru binele veșnic al propriei persoane, al familiei și a celor din sfera lor de influență. Pe măsură ce suntem activi în lucrarea de slujire a semenilor vom primi priceperea și inspirația de a folosi metodele cele mai eficiente și cele mai cuprinzătoare pentru a duce Evanghelia la orice limbă și orice neam. Cea mai importantă predică și cea care este cel mai ușor de citit de către semeni este mărturia propriei vieți. Umblând cu Cel care este Adevărul, vom putea reflecta caracterul Său într-o lume a compromisului și a minciunii. Cumpără Adevărul și nu-L vinde! Maranata!

 

Du-te la furnică, leneșule!

Hărnicia în viața creștinului

Hărnicia este o trăsătură de caracter foarte frumoasă și extrem de necesară mai ales în țările mai puțin dezvoltate. Din păcate, multe țări bogate încurajează indirect lenevia prin progamele de asistență socială la care au acces foarte ușor nu doar cei care nu pot munci (cu handicap fizic sau mental) ci și cei care nu vor să muncească: leneșii.

Adesea oamenii (nu toți) își aleg ocupații care să îi scutească de la a fi harnici în alte domenii. Dacă nu îți place munca fizică, alegi o ocupație sedentară (muncă de birou, șoferie, preoție etc). Dacă nu îți place să pui mâna pe carte, te orientezi spre lucrul fizic: agricultură, construcții etc. Un caracter echilibrat, creștin, presupune să te dezvolți în ambele direcții, și într-o a treia chiar, așa cum a trăit Domnul Hristos: harnic în munca fizică, harnic în dezvoltarea intelectuală și harnic în dezvoltarea spirituală. Cea din urmă nu este posibilă fără un echilibru între primele două. Cei care fug de carte crezând că vor deveni mai spirituali astfel, se înșeală. Cei care fug de munca fizică, socotind că îi înjosește și nu e de folos dezvoltării spirituale, se înșeală și ei.

Du-te la furnica! - lectii de harnicieDu-te la furnică, leneșule! Uită-te cu băgare de seamă la căile ei și înțelepțește-te! Ea n-are nici căpetenie, nici privighetor, nici stăpân. Și totuși, își pregătește hrana vara și strânge de ale mâncării în timpul secerișului. Pînã cînd vei sta culcat, leneșule? Cînd te vei scula din somnul tãu? Sã mai dormi puțin, sã mai ațipești puțin, sã mai încrucișezi puțin mînile ca sã dormi!… Și sãrãcia vine peste tine, ca un hoț, și lipsa, ca un om înarmat. ” Proverbe 6:6-11

 

Proverbe 13:4 “Leneșul dorește mult, și totuș, n-are nimic, dar cei harnici se saturã.”

Proverbe 20:4 “Toamna, leneșul nu arã; la secerat, ar vea sã strângã roade, dar nu este nimic!”

2 Tesaloniceni 3:8-12 “N-am mâncat de pomanã pâinea nimãnui; ci, lucrând și ostenindu-ne, am muncit zi și noapte, ca sã nu fim povarã nimãnui dintre voi. Nu cã n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut sã vã dãm în noi înșine o pildã vrednicã de urmat. Cãci, când eram la voi, vã spuneam lãmurit: „Cine nu vrea sã lucreze, nici sã nu mãnânce.” Auzim însã cã unii dintre voi trãiesc în neorânduialã, nu lucreazã nimic, ci se țin de nimicuri. Îndemnãm pe oamenii aceștia și-i sfãtuim, în Domnul nostru Iisus Hristos, sã-și mãnânce pâinea lucrând în liniște.”

Importanța muncii fizice

De avantajul muncii fizice au nevoie, de asemenea, oamenii care depun o muncă intelectuală. Cineva poate avea o minte strălucită; poate prinde foarte repede o idee; cunoștințele și priceperea sa îi pot asigura acceptarea în sfera chemării pe care și-a ales-o; cu toate acestea, el poate fi încă departe de pregătirea necesară pentru împlinirea cerințelor ei. O educație formată în general prin intermediul cărților duce la o gândire superficială. Munca practică încurajează observația foarte atentă și gândirea independentă. Dacă este corect aplicată, ea tinde să dezvolte acea înțelepciune practică pe care o numim bun simț. Ea dezvoltă abilitatea de a planifica și de a executa, întărește curajul și perseverența și reclamă exercitarea tactului și îndemânării”. {Ed 220.2}

Pastorul, misionarul, învățătorul vor descoperi că influența pe care o au asupra oamenilor este mult sporită când se face simțit faptul că au cunoștințele și îndemânarea necesare pentru îndatoririle practice ale vieții de zi cu zi. Și adesea succesul misionarului — poate chiar viața lui — depinde de cunoștințele privitoare la lucrurile practice. Îndemânarea de a pregăti mâncarea, de a face față accidentelor și stărilor de urgență, de a trata bolile, de a construi o casă sau o biserică dacă este necesar — de acestea depinde adesea succesul sau eșecul în lucrarea vieții lui.” {Ed 221.2}

De ce fug tinerii din mediul rural? De ce este disprețuită munca fizică?

Tinerii fug adesea din mediul rural pentru că nu doresc să mai muncească fizic. Într-un cuvânt: lenea. Alteori fug pentru că văd în mediul rural un dispreț față de carte. Altfel spus: fug de prostie. În mediul rural sunt prea puțini oameni care să iubească și cărțile, nu doar sapa. Sunt multe motivele pentru care munca fizică este disprețuită. Unul dintre motive este faptul că este foarte prost remunerată.  Lucrul acesta însă este valabil pentru munca necalificată. Munca fizică este disprețuită și pentru că, în aparență, nu ai nevoie de prea multă minte ca să lucrezi cu mâinile. Argumentul e valabil pentru anumite munci necalificate dar sunt multe altele care implică folosirea minții, a creierului și unde e loc de inovație, cercetare etc. Câteva motive în plus găsim enumerate și în citatul următor:

Un motiv important pentru care munca fizică este disprețuită este modul neglijent, necugetat, în care este atât de des împlinită. În aceste cazuri, ea este făcută de nevoie, nu pentru că aceasta este alegerea. Muncitorul nu pune inimă în ce face, nu păstrează nici respectul de sine și nici nu-l câștigă pe al altora. Pregătirea practică ar trebui să îndrepte această greșeală, să dezvolte obiceiul de a fi atent și scrupulos. Elevii ar trebui să învețe să aibă tact și să lucreze după un sistem; ar trebui să învețe să folosească bine timpul și să nu facă decât mișcările folositoare. Nu numai că ar trebui să fie învățați cele mai bune metode, dar să li se insufle ambiția de a se perfecționa neîncetat. Țelul lor să fie acela de a-și desăvârși munca, pe cât le este cu putință mâinilor și creierului omenesc.

O asemenea pregătire va face din tineri stăpâni ai muncii, nu robi ai ei. Va ușura viața celui care trudește și va înnobila chiar și cele mai umile ocupații. Cel care consideră că munca nu este decât o corvoadă și se apucă de ea într-o ignoranță în care se complace, o va găsi cu adevărat o povară. Dar cei care recunosc știința chiar și în cea mai umilă dintre munci, vor vedea în ea noblețea și frumusețea și vor găsi plăcere în împlinirea ei cu credincioșie și eficiență.” {Ed 222}

dispretul fata de munca fizica - lenea

Hărnicia intelectuală (mentală) – țăranul și cartea

Proverbe 26:16 “Leneșul se crede mai înțelept decît șapte oameni cari rãspund cu judecatã.”

Datorită lipsei unei educații adecvate care să urmărească dezvoltarea noastră ca întreg, avem adesea dezechilibre mari în ce privește hărnicia. Unii oameni s-au deprins să fie foarte harnici din punct de vedere fizic, sunt în stare să depună eforturi mari fizice în treburile gospodărești sau în practicarea unei meserii, dar devin foarte reticenți în a petrece timp lecturând o carte, în a face un studiu aprofundat al unui subiect. În egală măsură, sunt oameni cărora le place foarte mult să citească, să studieze diverse subiecte ore întregi, dar nu au nici un fel de tragere de inimă să-și folosească mâinile într-o ocupație utilă. Ambele tendințe sunt greșite și trebuie lepădate. Prima dintre ele produce oameni leneși în a-și folosi mintea, care pot fi manipulați ușor datorită lipsei de informație pe care o au și care-i face inferiori „intelectualilor”. Mulți tineri crescuți în mediul rural văd această lipsă a părinților și a oamenilor din jur, certați cu învățătura, cu cartea, și cad adesea în cealaltă extremă. A doua categorie produce oameni leneși în chestiuni practice, bolnavi și stângaci, pentru că lipsa de mișcare fizică nu poate păstra corpul sănătos.

a nu munci cu capMunca și formarea caracterului

Atunci când vorbim de muncă, ne referim atât la dispoziția de a face efort fizic susținut cât și la efortul intelectual serios. Așa cum arătam mai sus, un dezechilibru în a folosi atât mintea cât și membrele, se va reflecta în caracterul nostru. Pentru a-și apăra tendințele greșite, păcătoase, omul devine foarte dibaci în a fabrica argumente din cele mai năstrușnice. Lenevia fizică este o caracteristică a educației date în Grecia antică. Tinerii nu erau învățați o meserie ci aveau doar ore de educație fizică (la fel ca în școlile de astăzi).  Filosofia de educație modernă este construită pe temelia aceasta grecească. Pavel amintea că în Creta erau pântece leneșe: „Unul dintre ei, chiar prooroc al lor, a zis: „Cretanii sunt totdeauna niște mincinoși, niște fiare rele, niște pântece leneșe.”” (Tit 1:12) În epistolele sale către creștinii din teritoriile grecești (Tesalonic, Corint) apostolul era nevoit să le reamintească exemplul personal, pentru că el nu s-a rușinat să muncească folosindu-și mâinile (nu doar mintea) și să-i îndemne și pe ei să-și folosească mâinile pentru a-și câștiga existența. Educația rânduită de Dumnezeu evreilor era una foarte echilibrată: mintea era dezvoltată prin studiu și meditație, iar trupul era dezvoltat prin învățarea unei meserii manuale și cultivarea pământului (nu prin exerciții fizice fără finalitate practică, utilă). Această filosofie de educație era îmbrățișată de către toți evreii, inclusiv de către cei mai înstăriți care puteau aspira la o muncă „de birou”.

Patriarhii și munca

Cei care s-au îndepărtat de El și-au zidit orașe mari și, înghesuindu-se în acestea, s-au fălit cu splendoarea, luxul și viciul care face ca orașele din zilele noastre să fie mândria lumii, dar și blestemul ei. Însă oamenii care au ținut cu putere la principiile de viețuire date de Dumnezeu au locuit la câmpie și la munte. Ei erau lucrători ai pământului și îngrijitori de turme și cirezi, iar în această viață liberă, independentă, cu ocaziile ei de muncă, studiu și meditație, ei au învățat despre Dumnezeu și și-au învățat copiii despre lucrările și căile Sale.” {Ed 33.3}

Toți patriarhii, de la Adam până la Avraam, Isaac și Iacov, au fost oameni harnici, agricultori și crescători de animale. Viața lor spirituală a fost îmbogățită prin experiența muncii de fiecare zi.

Preoții, Leviții și hărnicia

Levitic 27:21 „Și cînd va ieși cumpãrãtorul din el la anul de veselie, ogorul acela sã fie închinat Domnului, ca ogor hãrãzit Lui; sã fie moșia preotului.” (vezi și versetele anterioare: era vorba de terenuri închinate lui Dumnezeu și apoi vândute – după anul de veselie nu mai puteau fi răscumpărate și intrau în proprietatea preoților)

În Numeri 18 ni se arată că preoții și leviții se bucurau de o serie de privilegii în ce privește întreținerea: tot ce închinau evreii lui Dumnezeu intra în posesia acestora (Numeri 18:14), la care se adăuga o zecime din câștigul închinătorilor.

Numeri 18:20 „ Domnul a zis lui Aaron: „Tu sã n-ai nici o moștenire în țara lor, și sã n’ai nici o parte de moșie în mijlocul lor. Eu sînt moștenirea și partea ta de moșie, în mijlocul copiilor lui Israel.”

Acest verset a fost înțeles de către mulți că preoții și leviții nu aveau nevoie să muncească și nu lucrau nimic altceva decât îndeplinirea slujbelor legate de Sanctuar (și mai târziu Templu). Lucrul acesta nu este adevărat. În Numeri 35 se menționează că leviților le-au fost rânduite cetăți și locuri goale în jurul cetăților: Cetãțile sã fie ale lor, ca sã locuiascã în ele; iar locurile goale sã fie pentru vitele lor, pentru averile lor și pentru toate dobitoacele lor. (Numeri 35:3) Versetele 4 și 5 din același capitol arată că locurile acestea goale din jurul acestor cetăți măsurau o suprafață de aproximativ 1.5 km (3000 de coți) în toate direcțiile. În timp ce Leviții și preoții nu erau încurajați să administreze și să lucreze suprafețe mari de pământ, pentru a se dedica mai bine cunoașterii Legii și pentru a sluji la Templu, nu erau încurajați nici la o viață de trândăvie, de totală inactivitate fizică.

În perioada nou testamentară vedem că preoții erau împărțiți în cete și slujeau la Templu pe rând, doar pentru un interval de timp, după care se întorceau acasă. La fel a procedat și preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. (Luca 1:23)

Profeții din Vechiul Testament, școlile profeților și munca

Amos 7:14,15 “ Amos a rãspuns lui Amația: „Eu nu sunt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sunt pãstor, și strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, și Domnul mi-a zis: „Du-te și proorocește poporului Meu Israel!”

Nu avem foarte multe informații despre ocupația multora dintre profeții din Vechiul Testament. Știm însă că ei nu intrau în categoria celor care erau salariați, cum erau preoții și leviții. Agricultura, creșterea animalelor, diverse meșteșuguri, erau căi prin care își asigurau independența financiară și în felul acesta și independența morală: mesajul lor nu era manipulat /influențat de donatori binevoitori. Sprijinul din partea altor persoane nu era unul constant ci doar ocazional. (2 Regi 6:1-7)

Elevii acestor școli [ale profeților] se întrețineau singuri prin muncă proprie, lucrând pământul sau practicând vreun meșteșug oarecare. În Israel, acest lucru nu era considerat ciudat sau degradant; într-adevăr, era privit ca păcat faptul de a-ți lăsa copiii să crească în neștiință, fără a face o muncă utilă. Fiecare tânăr, fie că părinții lui erau bogați sau săraci, era învățat o meserie. Chiar dacă urma să fie educat pentru slujire sfântă, o cunoaștere a vieții practice era privită ca esențială pentru țelul de a fi de cel mai mare folos. De asemenea, mulți învățători se întrețineau prestând muncă fizică”. {Ed 47.1}

Iisus și munca

Marcu 6:3 “Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simon?…”

„Părinții lui Isus erau săraci și depindeau de truda lor zilnică. El era obișnuit cu sărăcia, sacrificiul de sine și lipsuri. Experiența aceasta I-a fost de folos. În viața Sa de muncă nu existau clipe de lenevie care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putință, El a închis ușa în fața ispititorului.

… Isus a trăit într-o casă țărănească și, cu credincioșie și voioșie, Și-a îndeplinit partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului și îngerii se desfătaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător și iubitor. El a învățat o meserie și cu propriile mâini lucra în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obișnuit, El mergea pe străzile târgușorului, ducându-Se și venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Și micșora poverile sau pentru a-Și ușura munca.

În timp ce Isus a muncit în copilărie și tinerețe, mintea și corpul Său s-au dezvoltat. El nu Și-a folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în așa fel ca să fie păstrate în sănătate, pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privință. El nu voia să fie imperfect, nici chiar în mânuirea uneltelor. El era desăvârșit atât ca lucrător, cât și în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învățat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie și perfecțiune și că o astfel de lucrare este onorabilă. Exercițiul, care învață mâinile să fie folositoare și-i formează pe tineri să-și ducă partea din poverile vieții dă putere fizică și dezvoltă orice însușire. Toți trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înșiși și de ajutor pentru alții. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare și numai muncitorul harnic găsește adevărata glorie și bucurie a vieții. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor și tinerilor care își îndeplinesc partea cu bucurie, împărtășind poverile tatălui și ale mamei. Astfel de copii vor intra în viață ca membri folositori ai societății.” HLL 72

“Sunt mulți care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învățăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viața Sa de familie El este model pentru toți copiii și toți tinerii. Mântuitorul a consimțit să Se coboare în sărăcie, pentru ca să ne învețe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar și atunci când avem de dus o viață umilă. El a trăit pentru a mulțumi, onora și proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obișnuite ale vieții. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriașilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca și atunci când făcea minuni pentru mulțime.” HLL 74

iisus tamplarul

Pavel și munca

Fapte 18:1-3 “Dupã aceea, Pavel a plecat din Atena, și s’a dus la Corint. Acolo a gãsit pe un Iudeu, numit Acuila, de neam din Pont, venit de curînd din Italia, cu nevastã-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toți Iudeii sã plece din Roma. A venit la ei. Și, fiindcã avea acelaș meșteșug, a rãmas la ei, și lucrau: meseria lor era facerea corturilor.”

Fapte 20:34,35 “Singuri știți cã mînile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. În toate privințele v’am dat o pildã, și v’am arãtat cã, lucrînd astfel, trebuie sã ajutați pe cei slabi, și sã vã aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuș a zis: „Este mai ferice sã dai decît sã primești.””

2 Tesaloniceni 3:8-12 „N’am mîncat de pomanã pâinea nimãnui; ci, lucrînd și ostenindu-ne, am muncit zi și noapte, ca sã nu fim povarã nimãnui dintre voi. Nu cã n’am fi avut dreptul acesta, dar am vrut sã vã dãm în noi înșine o pildã vrednicã de urmat. Cãci, cînd eram la voi, vã spuneam lãmurit: „Cine nu vrea sã lucreze, nici sã nu mãnînce.”Auzim însã cã unii dintre voi trãiesc în neorînduialã, nu lucreazã nimic, ci se țin de nimicuri. Îndemnãm pe oamenii aceștia și-i sfãtuim, în Domnul nostru Iisus Hristos, sã-și mãnînce pînea lucrînd în liniște.”

Ridicându-și mâinile bătătorite de muncă, Pavel face următorul apel: „Știți voi înșivă că aceste mâini au trudit pentru nevoile mele și ale celor care au fost cu mine.” Acele mâini ne vorbesc cu o forță extraordinară.

De ce Pavel, un apostol de cel mai înalt rang, a petrecut timp cu lucru manual când ar fi putut în aparență să facă ceva mult mai bun? De ce nu și-a devotat timpul și puterea predicării Cuvântului? Lucrând cu mâinile lui, Pavel predica Cuvântul. În felul acesta el a lăsat un exemplu care vorbea împotriva părerii care câștiga teren pe vremea sa că predicarea evangheliei îl absolvea pe lucrător de orice muncă fizică. Pavel știa că erau mulți care iubeau comoditatea și îngăduința de sine mai mult decât munca folositoare. Știa că dacă lucrătorii [engl. ministers] neglijau munca fizică, urmau să fie slăbiți. Dorea să-i învețe pe lucrătorii tineri că lucrând cu mâinile lor urma să-i facă robuști, mușchii și tendoanele se vor întări.” {AUGleaner June 16, 1909, par. 7,8}

pavel si munca

Pastorii și munca fizică

„Întregul organism are nevoie de influența înviorătoare a exercițiului în aer liber. Câteva ceasuri de muncă manuală în fiecare zi vor reînnoi vigoarea trupească și vor odihni și relaxa mintea. În felul acesta, sănătatea generală va fi îmbunătățită și o mai mare cantitate de lucrare pastorală va putea fi adusă la îndeplinire. Mulți pastori citesc și scriu neîncetat, ceea ce îi face nepotriviți pentru lucrarea pastorală. Ei consumă timp valoros cu studiul abstract, timp care ar trebui să fie folosit la ajutorarea celor nevoiași la momentul potrivit.” {4M 264.3}

„Unii pastori care au fost invitați acasă de către capii de familie au petrecut puținele ceasuri ale vizitei lor izolându-se într-o cameră neocupată, spre a-și satisface înclinația pentru citit și scris. Familia care i-a primit ca musafiri nu a avut nici un folos din vizita lor. Pastorii au acceptat ospitalitatea oferită fără să ofere înapoi un echivalent în muncă ce era atât de necesară.” {4M 266.4}

„Dacă ar munci în mod rațional, punându-și la lucru în măsură cuvenită atât mintea, cât și trupul, pastorii nu ar ceda atât de ușor în fața bolii. Dacă toți lucrătorii noștri ar locui în locuri în care să poată petrece câteva ore în fiecare zi muncind în aer liber și s-ar simți liberi să facă acest lucru, aceasta ar fi o binecuvântare pentru ei; ar fi mult mai capabili să-și îndeplinească datoriile chemării lor. Dacă nu au timp pentru relaxare deplină, ei ar putea să facă planuri și să se roage în timp ce lucrează cu mâinile și se pot întoarce apoi la lucrul lor înviorați, atât la trup, cât și în spirit. {SS 564.1}

Unii dintre pastorii noștri simt că trebuie să realizeze ceva în fiecare zi pe care să-l raporteze conferinței, iar urmarea încercării de a face acest lucru o constituie faptul că eforturile lor sunt prea adesea slabe și ineficiente. Ei ar trebui să aibă perioade de odihnă, când să se debaraseze complet de munca cea istovitoare. Însă acestea nu pot lua locul mișcării fizice zilnice. {SS 564.2}

Fraților, când vă faceți timp să cultivați grădina, beneficiind în felul acesta de mișcarea fizică de care aveți nevoie spre a vă menține organismul în formă, faceți aceeași lucrare pentru Dumnezeu ca atunci când țineți adunări. Dumnezeu este Tatăl nostru, El ne iubește și nu cerc nici unuia dintre slujitorii Săi să abuzeze de trupurile lor.” {SS 564.3}

„Fie ca profesorii din școlile noastre să-și ia cu ei studenții în grădini și pe câmpii și să-i învețe cum să lucreze cel mai bine pământul. Ar fi bine ca pastorii care lucrează prin cuvânt și învățătură să iasă pe câmp cu studenții și să petreacă o parte din zi în mișcare fizică. Ei ar putea face așa cum a făcut Domnul Hristos, dând lecții din natură pentru a ilustra adevărul Bibliei. Atât profesorii, cât și studenții ar avea mai multă experiență sănătoasă în lucrurile spirituale, minți mai puternice și inimi mai curate pentru a înțelege tainele care privesc veșnicia decât dacă ar studia doar din cărți, solicitând mereu creierul, nu și mușchii. Dumnezeu le-a dat oamenilor puterea minții și El dorește ca ei să-și folosească mintea pentru a-și pune la lucru mașinăria fizică. Se poate pune întrebarea: Cum poate dobândi înțelepciune acela care ține plugul și conduce boii? Căutând-o precum argintul și săpând după ea ca după o comoară ascunsă.„Dumnezeul lui l-a învățat să facă așa, El i-a dat aceste învățături.” (Isaia 28, 26). „Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui și mare este înțelepciunea Lui.” {PFE 325.1}

“Lumina care mi-a fost dată este că, dacă ar face mai multă muncă fizică, pastorii noștri ar avea rezultate binecuvântate pentru sănătatea lor, După activitatea de predicare, vizitare și studiu, care constituie ziua sa de lucru, pastorul ar trebui să aibă un timp în care să se ocupe de nevoile proprii. Dacă are doar un salariu redus, el ar putea să reușească să adauge ceva la fondurile lui mici. Cei cu mintea îngustă ar putea să găsească în practica aceasta un motiv de a critica, dar Domnul o recomandă.

Mi-a fost arătat că, uneori, pastorii sunt constrânși să lucreze zi și noapte și să trăiască dintr-un venit foarte sărac. Când vin perioade de criză, fiecare nerv și fiecare tendon sunt solicitate de eforturile grele. Dacă oamenii aceștia ar putea să se retragă și să se odihnească puțin, angajându-se într-o muncă fizică, ar fi o mare ușurare. În felul acesta, unii oameni, care au ajuns în mormânt, ar fi putut să fie salvați. O anumită cantitate de muncă manuală făcută pe parcursul zilei este o necesitate categorică pentru sănătatea fizică și pentru limpezimea minții. În felul acesta sângele este atras de la creier spre alte părți ale trupului.” — Letter 168, 1899. {Ev 660-661}

“Pastorii tineri ar trebui să se facă folositori oriunde se află. Când îi vizitează pe oameni acasă, ei nu trebuie să stea degeaba, nefăcând nici un efort pentru a-i ajuta pe cei de ospitalitatea cărora se bucură. Obligațiile sunt reciproce. Dacă pastorul beneficiază de ospitalitatea prietenilor, datoria lui este să răspundă la bunăvoința lor printr-un comportament care exprimă atenție și considerație. Gazda poate fi o persoană ocupată, care muncește din greu. Manifestând dispoziția de a ajuta, nu doar așteptând să fie servit, ci servindu-i la rândul lui pe alții, adesea, pastorul poate câștiga inima oamenilor și poate deschide o cale pentru primirea adevărului.

Dragostea de comoditate și, aș putea spune, lenea fac o persoană să fie nepotrivită pentru a fi pastor. Cei care se pregătesc să se angajeze în lucrarea de slujire pastorală ar trebui să învețe să îndeplinească o muncă fizică grea, iar după aceea vor fi mai capabili să desfășoare o muncă intelectuală grea.” {SEv 106}

“Tu te asemeni foarte mult cu Meroza. Ești foarte silitor când ceea ce faci îți va aduce vreun avantaj, dar nu există nici un motiv pentru hărnicie specială dacă nu ai avantaje. Ești în mod categoric un bărbat leneș. Poți să-ți mănânci regulat masa, dar nu ai nici o plăcere deosebită pentru munca fizică. Nici un om nu poate să-și ocupe poziția lui ca pastor, dacă nu este sârguincios, harnic în lucrare și conștiincios în îndeplinirea tuturor îndatoririlor publice și sociale ale vieții. Dumnezeu ne-a ales ca slujitori ai Săi, pentru lucrarea Sa, care cere energie perseverentă. Nu trebuie să devenim neroditori, evitând truda, greutățile și conflictele.” {2M 550.1}

“Unii dintre pastorii noștri nu depun un exercițiu fizic proporțional cu efortul la care își supun mintea. Ca rezultat, ei suferă de pe urma slăbiciunii. Nu există nici un motiv întemeiat pentru care să nu se bucure de sănătate pastorii care au de împlinit numai îndatoririle obișnuite, care îi revin pastorului. Mintea lor nu este neîncetat împovărată cu griji apăsătoare și responsabilități grele legate de instituțiile noastre importante. Am văzut că nu există nici un motiv bine întemeiat pentru care să eșueze în această etapă importantă a lucrării dacă vor acorda atenția cuvenită luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu în ce privește modul în care să lucreze și să facă exercițiu fizic și dacă vor ține seama de alimentația lor.

Unii pastori de-ai noștri mănâncă foarte mult și apoi nu fac suficient exercițiu fizic pentru a elimina surplusul care se acumulează în organism. Ei mănâncă și apoi își petrec majoritatea timpului șezând, citind, studiind sau scriind, când o parte din timpul lor ar trebui acordat muncii fizice sistematice. Predicatorii noștri își vor pierde cu siguranță sănătatea dacă nu sunt mai prevăzători să nu-și suprasolicite stomacul printr-o cantitate prea mare de hrană, fie ea și din cea sănătoasă. Am văzut că în această privință, frate și soră A., vă aflați amândoi în primejdie. Alimentația în exces influențează negativ cursivitatea gândurilor și a cuvintelor și acea intensitate a simțămintelor, care este atât de necesară pentru a întipări adevărul în inima ascultătorului. Îngăduința în ce privește apetitul întunecă și încătușează mintea și răcește emoțiile sfinte ale sufletului. Puterile mintale și morale ale unora dintre predicatorii noștri sunt slăbite prin alimentația necorespunzătoare și lipsa exercițiului fizic. Cei care poftesc cantități mari de mâncare nu ar trebui să-și lase în voie apetitul, ci să practice tăgăduire de sine și să se bucure de binecuvântările unor mușchi activi și ale unui creier de care nu s-a abuzat. Alimentația în exces blochează întreaga ființă prin faptul că deturnează energia celorlalte organe pentru a împlini lucrarea stomacului.

Eșecul pastorilor noștri de a-și folosi în mod proporțional toate organele corpului face ca unele dintre acestea să se uzeze prea mult, în timp ce altele sunt slăbite din lipsă de activitate. Dacă se permite ca solicitarea să apese aproape exclusiv asupra unui singur organ sau categorie de mușchi, cel folosit în exces va ajunge obosit peste măsură și extrem de slăbit. Fiecare facultate a minții și fiecare mușchi are lucrarea sa distinctă și este necesar ca toate să fie folosite în mod egal, ca să se dezvolte armonios și să păstreze o vigoare sănătoasă. Fiecare organ își are de făcut lucrarea sa în organismul viu. Fiecare rotiță din mașinărie trebuie să fie o parte vie, activă, funcțională. Toate funcțiunile au o înrâurire reciprocă și toate trebuie exercitate pentru a se dezvolta cum se cuvine.

Frate și soră A., nici unuia dintre voi nu-i face plăcere munca fizică în gospodărie. Amândoi trebuie să cultivați dragostea pentru îndatoririle practice ale vieții. Această educație este necesară pentru sănătatea voastră și, totodată, vă va face mai folositori. Vă gândiți prea mult la ceea ce mâncați. Ar trebui să nu vă atingeți de ceea ce produce un sânge de calitate proastă, amândoi având scrofuloză.

Frate A., dragostea ta pentru lectură și neplăcerea pe care o ai față de efortul fizic, aceasta în condițiile în care vorbești și îți pui la lucru gâtul, te predispun la o îmbolnăvire a gâtului și plămânilor. Ar trebui să te păzești și să nu vorbești cu grabă, turuind ceea ce ai de spus ca și când ai de repetat o lecție. Nu ar trebui să permiți ca solicitarea să cadă asupra părții de sus a organelor vocale, căci aceasta le va uza și irita neîncetat și va crea premisele instalării bolii. Lucrarea trebuie făcută de mușchii abdominali. Plămânii și gâtul ar trebui să fie canalul, dar nu să înfăptuiască toată munca.

Mi s-a arătat că modul în care mănânci, tu și soția ta, va provoca boala, care, o dată ce te va fi prins, nu va fi ușor de biruit. S-ar putea să rezistați așa ani în șir și să nu manifestați semne clare de colaps; însă cauza va fi urmată de rezultate sigure. Dumnezeu nu va face o minune pentru nici unul dintre voi ca să vă păstreze sănătatea și viața. Trebuie să mâncați, să studiați și să lucrați cu pricepere, urmând îndemnurile unei conștiințe luminate. Predicatorii noștri ar trebui să fie cu toții niște reformatori sinceri și adevărați, nu doar ca unii care îmbrățișează reformele pentru că și alții o fac, ci din principiu, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat multă lumină asupra reformei sănătății, pe care dorește s-o respectăm cu toții. El nu trimite lumina pentru a fi respinsă sau nesocotită de către cei din poporul Său, fără ca aceștia să sufere consecințele.” {3M 309-311}

Pentru ca pastorii de astăzi să poată asculta de sfaturile lui Dumnezeu ar trebui să locuiască cu toții la țară, nu să fugă spre cele mai mari orașe din zonele unde locuiesc, să aibă fiecare o grădină unde să poată face exercițiu fizic folositor și să fie un exemplu de hărnicie pentru oameni atât spiritual cât și intelectual și fizic. Procedând astfel ar fi un exemplu pozitiv și în ce privește viețuirea la țară, atât de necesară pentru creșterea spirituală, încurajând pe cei fermecați de orașe să le părăsească atât fizic cât și spiritual. La țară, în grădină, e cea mai bună sală de clasă și pentru educarea copiilor: fizic, mental și spiritual.

harnicia si gradinaritul

 

 

Familia laodiceana si misiunea in generatia finala

Familia laodiceană și misiunea în generația finală


În rândurile ce urmează ne propunem să analizăm în ce măsură o persoană care are membrii ai familiei sub autoritatea sa (soție, copii) și este slujbaș într-o comunitate sau misionar, poate fi afectat în lucrarea pe care o desfășoară dacă în propria familie există derapaje serioase de la ascultarea de Cuvânt. Se aud slogane precum “Misiunea pe primul loc!”, uitând că și demonii fac lucrare misionară. Și demonii pot rosti numele lui Iisus și chiar cântă despre El, dar viața lor răzvrătită traduce ceea ce spun ei în blasfemie. Domnul Hristos ne-a avertizat că într-o zi mulți vor pomeni despre lucrarea lor “misionară” zeloasă când se vor trezi în afara porților Împărăției. Acestora Domnul Hristos le spune că au fost lucrători ai fărădelegii, oameni care s-au răzvrătit față de cerințele divine (Matei 7:23)

Familie Pastorala AZS

Trecem în revistă mai întâi câteva exemple biblice pozitive și câteva dintre cerințele prin care erau filtrați slujbașii din biserica primară:

Fapte 18:26 „[Apolo] A început a vorbi cu îndrãznealã în sinagogã. Acuila și Priscila, cînd l-au auzit, l-au luat la ei, și i-au arãtat mai cu deamãruntul Calea lui Dumnezeu.”

Romani 16:3,4 “Spuneți sãnãtate Priscilei și lui Acuila, tovarãșii mei de lucru în Hristos Isus, cari și-au pus capul în joc, ca sã-mi scape viața. Le mulțumesc nu numai eu, dar și toate Bisericile ieșite dintre Neamuri.”

Fapte 21:8 „El [Filip] avea patru fete fecioare care prooroceau.”

1 Timotei 3:4,5 „[episcopul] să-și chivernisească bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința. Căci dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?”

1 Timotei 3:12 „Diaconii să fie bărbați ai unei singure neveste și să știe să-și cârmuiască bine copiii și casele lor.”

Tit 1:6 „Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioși, care să nu fie învinuiți de destrăbălare sau neascultare.”

În vremuri laodiceene, alegerea slujbașilor într-o comunitate locală devine un moment tragi-comic. Este un moment tragic pentru că, în prea multe locuri, grupul de oameni adunați găsește cu greu persoane care să respecte criteriile biblice pentru slujbași (atunci când acele criterii mai sunt studiate și dorite a fi respectate). Comicul constă în faptul că cel mai adesea oamenilor li se împart slujbe așa cum împart oamenii colaci și lumânări la pomeni, ca să fie toată lumea mulțumită (fără criterii de selecție). Pastorul se simte și el dator să participe la această horă, fiind nevoit să trimită liste complete cu slujbași la Conferință. Imaginați-vă cum ar arăta o listă în care să se specifice la poziția prezbiter (și la altele) – lipsă, însoțită de motivarea: nu am găsit o persoană care să respecte criteriile biblice! Conferința ar trimite urgent un emisar care să identifice soluții la fața locului.

La starea aceasta de lucruri contribuie și atitudinea laodiceană, șmecherească, șlefuită în nenumăratele dezbateri de la Școala de Sabat, în care devenim experți în a cosmetiza păcatul și a-l face măcar tolerabil și scuzabil, dacă nu atrăgător. Când se amintește nevoia de a respecta criteriile biblice pentru slujbași, întotdeauna vor fi voci care vor spune: „Nu e nimeni perfect!” „Toți suntem bolnavi și avem nevoie de Doctor!” „Cine nu are păcat să arunce cu piatra!” Toate acestea sunt spuse pentru a scuza chiar și gravele devieri ale unora care sunt propuși să reprezinte comunitatea.

Răsfoind paginile Bibliei, găsim o diversitate de situații în familiile celor credincioși: un Moise care cedează sensibilității soției și neglijează o poruncă divină (nu taie împrejur pe unul din copiii săi), iar atunci când este constrânsă să ducă la îndeplinire cerința tăierii împrejur, Sefora are o ieșire nervoasă și-l etichetează pe Moise folosind cuvinte dure. (Exod 4:25) Un Aaron și un Eli, ai căror copii au făcut de rușine pe părinți și au fost o pricină de poticnire pentru oamenii care doreau să se închine lui Dumnezeu. Anania și Safira, o familie unită, dar nu în a face binele, ci în planuri egoiste și înșelăciune. Găsim însă și un Zaharia și o Elisabeta, despre care Dumnezeu spune că „amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.” (Luca 1:6) Acuila și Priscila sunt amintiți ca o familie misionară, ambii dedicați câștigării de suflete (Fapte 18:26). Un alt exemplu foarte frumos este cel al lui Filip și al familiei sale. Acesta făcea parte dintre primii șapte diaconi care au fost aleși să slujească. Familia acestuia era credincioasă, Biblia menționând că Filip „avea patru fete fecioare care prooroceau” (Fapte 21:8,9)

Biblia spune că vor fi trădări în familie, că membrii mai firești din familie se vor răzvrăti față de cei duhovnicești, mai ales în situații de criză și persecuție. Inspirația menționează și faptul că oamenii care au ezitat să-L urmeze pe Dumnezeu îndeaproape, în timpul crizei finale nu se vor mai lăsa împiedicați de legăturile de familie și vor lua decizii curajoase și bune. Acesta nu este însă un motiv ca până atunci, familiile care au cunoștințe serioase despre Biblie și Dumnezeu, dar în care există neînțelegeri serioase sau lipsește reforma, să fie acceptate să se implice în conducerea unor comunități de credincioși sau a unor proiecte misionare. O familie pastorală în care soția este neconsacrată sau copiii sunt rebeli, va face mai mult rău decât bine lucrării. Din acest motiv inspirația recomandă ca soția neconsacrată și copiii rebeli să nu însoțească pe pastor în lucrarea acestuia. Cu cât prezența lor este mai rară, cu atât mai bine, deoarece ar răspândi o influență negativă care ar pierde suflete în loc să le câștige.

În Vechiul Testament, datorită împietririi inimii evreilor au fost standarde mai joase în ce privește familia (cartea de despărțire și ușurința de a divorța, copii necredincioși care au făcut de rușine pe părinți și lucrarea lui Dumnezeu – fiii lui Eli, fiii lui Aaron, chiar copiii lui Samuel). În Noul Testament însă standardul este mai ridicat: Domnul Iisus se exprimă împotriva divorțului (cu o singură excepție – infidelitatea partenerului de viață), iar epistolele scrise de apostoli amintesc între criteriile de alegere a slujbașilor (prezbiteri, episcopi) și pe acela al unei familii ordonate, în care copiii sunt ascultători, unde capul familiei este gospodar și își ține casa în rânduială. Apostolul Pavel chiar arată că cel care nu se dovedește capabil să-și administreze propria familie, nu va putea să administreze, să îndrume persoane din afara familiei.

Dacă pentru generația apostolilor așteptările lui Dumnezeu și ale oamenilor din partea unei familii erau mari, pentru generația finală așteptările sunt și mai mari. Acum este timpul când caracterul lui Dumnezeu, Legea Sa și puterea sfințitoare a adevărului sunt cel mai atent cercetate și puse la probă. Din acest motiv acum se cere o mărturie mai puternică decât oricând, mai ales din partea acelor familii care ocupă sau vor ocupa poziții de vizibilitate mai mare în lucrarea lui Dumnezeu. Nu avem voie și nu ne face bine să scuzăm problemele din familiile noastre sau din familiile altor lucrători amintind exemple negative din Vechiul Testament. O asemenea atitudine ne pregătește pentru eșec în propria familie și ne dezarmează în luptele prin care trecem.

Familia - Misiune - Slujbe

(click pe imagine pentru a o vedea in format mai mare)

După criteriile din NT de alegere a unui slujbaș, oameni ca Aaron și Eli erau descalificați să mai rămână în slujbele lor. În Noul Testament avem criterii de eligibilitate mai înalte pentru că lumina primită după venirea Domnului Iisus era mai mare. Pentru timpul din urmă Dumnezeu a ridicat un profet care ne vorbește despre criterii și mai înalte.

Înseamnă aceasta că cineva este împiedicat să facă lucrare misionară pentru că familia sa nu este în ordine? În mare măsură, da. Așa cum nu toți credincioșii pot fi slujbași pentru că nu întrunesc condițiile amintite în Biblie, la fel se întâmplă și în lucrarea misionară. Familia este primul câmp misionar al celui care dorește să slujească pe Dumnezeu. Orice efort făcut în afara familiei va fi dărâmat sau consolidat în funcție de exemplul de viețuire creștină (sau necreștină) a familiei respective. Dumnezeu va folosi orice unealtă omenească pentru a răspândi adevărul prețios. Dar lucrul acesta se va întâmpla mai degrabă izolat, sporadic. Trebuie să avem răbdare și să lucrăm cu înțelepciune pentru propria familie atunci când sunt probleme majore, iar efortul misionar al unei familii consacrate va întrece în eficiență eforturile sporadice, singulare ale unui singur membru de familie. Absența schimbărilor pozitive în propria familie este o chemare la cercetare de sine și pocăință. Lipsa schimbării nu trebuie pusă doar în seama membrilor familiei care nu sunt în regulă. De obicei și cel socotit credincios este un factor care prin anumite lucruri poticnește restul familiei. Trebuie să ne asigurăm că orice piedică este dată la o parte înainte de a spune că suntem asemeni profeților care nu sunt primiți în propria patrie și casă (Matei 13:57).

Încăpăţânarea şi lipsa de consacrare ale unora dintre soţiile pastorilor vor sta în calea păcătoşilor; sângele unor suflete va fi pe veşmintele lor. Unii pastori au adus o puternică mărturie în ce priveşte datoria şi relele din biserică; însă acest lucru nu au avut efectul dorit, pentru că tocmai soţiile lor aveau nevoie de acea mărturie, iar asupra acestora s-a întors ocara cu multă greutate. Ei au lăsat ca soţiile lor să-i prejudicieze şi să-i tragă în jos, tulburându-le mintea, astfel ca influenţa şi utilitatea lor să fie pierdute; ei sunt deznădăjduiţi şi descurajaţi şi nu îşi dau seama de adevărata sursă a necazului lor. Aceasta este chiar din cămin”. 1M 138

O soţie de pastor trebuie să aibă întotdeauna o influenţă hotărâtă asupra celor din jurul ei şi ea va fi ori un ajutor, ori un mare obstacol. Ea ori adună cu Hristos, ori risipeşte. Soţiilor pastorilor noştri le lipseşte un spirit misionar, gata de sacrificiu de sine. Pe primul loc se pune eul, iar Hristos pe al doilea sau chiar pe al treilea. Niciodată pastorul nu trebuie să-şi ia soţia cu el decât dacă ştie că aceasta îi este un ajutor în cele spirituale, că poate suporta, îndura şi suferi spre a face bine şi a fi de folos sufletelor de dragul lui Hristos. Cele care îşi însoţesc soţii trebuie să lucreze în unire împreună cu aceştia.” 1M 453

Soră I., în timp ce particularitățile cazului tău apar clar în fața mea, văd o obiecțiune serioasă în legătură cu călătoria ta. [însoțirea soțului pastor ]Tu aștepți simpatie din partea altora, dar nu arăți simpatie în schimb. Tu pui toată greutatea acolo unde te afli, și prea adesea ești servită când cei care își poartă propria povară, și pe a ta de asemenea, nu sunt mai în stare decât tine să facă acest lucru. Tu ești prea neajutorată pentru propriul tău bine, și influența ta nu este aceea care ar trebui să fie, ca soție de pastor. Ai nevoie de mai multă muncă fizică decât aceea pe care o faci; și din ce mi s-a arătat, cred că ar trebui să te angajezi cu mai multă bucurie pe linia sarcinii tale în lucrarea de educare a fiicei tale și aceea de încurajare a plăcerii pentru îndatoririle căminului.” 2M 567

Cei care nu-și pot dirija cu înțelepciune propriul lor copil sau copii, nu sunt calificați să activeze cu înțelepciune în problemele bisericii sau să aibă de-a face cu minți rezistente, expuse ispitirilor speciale ale lui Satana. Dacă pot să-și îndeplinească cu bucurie și tragere de inimă partea care li se cere ca părinți, atunci pot să înțeleagă mai bine cum să poarte sarcinile în biserică.” 2M 568

În vremurile prezente există o mare îndepărtare de la standardele biblice, atât la bărbați cât și la femei. Reformele în domeniul alimentației, recreerii, îmbrăcăminții (și multe altele) sunt neglijate și adesea chiar batjocorite. Nu e de mirare astfel că starea spirituală a bisericilor nu este mai bună decât cea a păstorilor și a familiilor lor. De ce pastorii, chiar cei care sunt socotiți mai serioși, nu mai predică despre adevăruri practice, care diferențiază pe fiii luminii de cei ai întunericului, pe cei duhovnicești de cei lumești? Pentru că în propriile familii întunericul este la el acasă, așa cum se poate vedea în imaginile de mai jos (în privința reformei în îmbrăcăminte, sau lipsa ei) :

Ted Wilson & familia laodiceana

Karen Batchelor si Doug Batchelor  - familia laodiceana si misiuneaDavid Gates & sotia - familia laodiceanaDavid Asscherick & sotia Violeta (in mijloc)Mark Finley & sotiaSorin Petrof & sotiaNicu Butoi & sotia

Pretenția că suntem mesagerii Domnului care proclamă întreita solie îngerească (Apoc. 14:6-12) îi face pe oameni și demoni să râdă atunci când nu este însoțită de reforme radicale, biblice. Doar dacă ascultăm de apelul adresat laodiceei „Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!” (Apoc. 3:19), se va putea spune și despre noi: “A fost o mare bucurie pentru mine când au venit frații și au mărturisit că ești credincios adevărului și că umbli în adevăr.” 3 Ioan 1:3

Sa nu judecati

Sa nu judecati sau “Sa nu-ti lasi creierul la intrare”?

“Daca Domnul este scarbit de un pacat mai mult decat de altele de care se fac vinovati cei din poporul Sau, atunci acela este pacatul de a nu face nimic intr-un caz de urgenta. Indiferenta si neutralitatea intr-o criza religioasa este privita de Dumnezeu ca fiind o crima ingrozitoare si echivalenta cu gradul cel mai inalt de ostilitate fata de Dumnezeu.” 3M 280

Matei 7:1-5 “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati.  Caci cu ce judecata judecati, veti fi judecati; si cu ce masura masurati, vi se va masura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau, si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau?  Sau, cum poti zice fratelui tau: „Lasa-ma sa scot paiul din ochiul tau”, si, cand colo, tu ai o barna intr-al tau?…   Fatarnicule, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoti paiul din ochiul fratelui tau.”

Foarte multi crestini au fost facuti sa creada ca indemnul sa nu judecati inseamna sa taci in orice situatie cand vezi ceva gresit, nebiblic. Si asta e numita bunatate, dragoste crestina.
Cand prinzi hotul la furat, ar trebui sa-l lasi sa fure mai departe daca el iti spune sa nu-l judeci?
Daca prinzi lupul atacand turma, ar trebui sa-l lasi sa sfasie mai departe oi, pentru ca nu ai voie sa judeci pe nimeni?
Daca iti vezi copilul ca se indreapta spre o prapastie, ramai pasiv, pe considerentul ca nu trebuie sa-l judeci, ca are el motivele lui intemeiate sa mearga in directia respectiva?

                                Sa nu judecati inseamna cenzurarea evaluarii critice?

Sa nu judecati inseamna sa nu-ti folosesti creierul? Inseamna a crede si nu cerceta? Inseamna a spune “Amin” la tot ce se predica intr-o biserica?
Sa nu judecati inseamna ca nu trebuie sa gandim, ca trebuie sa ne lasam creierul la intrarea unei biserici?

                                      Sa nu judecati si a nu-ti lasa creierul la intrare

O intelegere foarte ingusta, neintentionata de Domnul Iisus (dovada stau alte texte din Biblie pe aceeasi tema), ar fi ca orice fel de evaluare critica nu este permisa, ca trebuie sa inchidem ochii, sa trecem cu vederea compromisurile pe care le vedem si indepartarea de la standardele biblice. Consecintele unei asemenea optiuni sunt cenzurarea oricarei opinii nefavorabile, condamnarea tuturor celor care au ceva de obiectat, instaurarea unei dictaturi a celor care au putere decizionala.
In procesul educational al copiilor, daca am aplica gresit indemnul “Sa nu judecati”, ar insemna sa inchidem ochii la orice dovada clara ca un copil este neascultator, sa nu incercam niciodata sa-i atragem atentia ca ceva este gresit (pentru ca mustrarea implica evaluare, judecare).
Si in fata autoritatilor civile, un crestin care intelege gresit acest pasaj, s-ar putea prezenta cu rugamintea ca judecatorul sa faca abstractie de incalcarea legii pentru ca Biblia spune “Sa nu judecati”. Bunul simt ne spune ca o asemenea aplicare a pasajului biblic e nelalocul ei. In cele ce urmeaza vom vedea si alte pasaje din Scriptura care arata cum au inteles si aplicat apostolii invatatura Mantuitorului.

O lecturare atenta a paragrafului evidentiaza faptul ca nu procesul de judecata, de evaluare in sine este gresit ci inversarea unor prioritati. Domnul Iisus arata ca tendinta noastra fireasca este sa ignoram propriile greseli, dar suntem foarte ageri in a vedea ce este gresit in dreptul altora. In partea finala Mantuitorul arata ca atunci cand in propria viata se produce o curatire, va fi mult mai eficienta incercarea de a corecta pe alte persoane: “scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoti paiul din ochiul fratelui tau”.
Cu siguranta si liderii miscarii protestante au fost intampinati cu acest verset de catre Biserica Romano-Catolica pentru a-i convinge sa nu mai evidentieze starea corupta a bisericii si erorile ei doctrinare. Reformatorii, insa, nu s-au lasat intimidati si cenzurati de citarea inexacta si aplicarea gresita a acestui paragraf din Biblie. Protestantismul nu ar fi existat daca nu ar fi existat o judecata, o evaluare critica a ceea ce se intampla in bisericile crestine din timpul respectiv.

O aplicare corecta a pasajului ne recomanda urmatoarele:
-sa evaluam mai intai si sa corectam propriile noastre vieti, unde pot exista rele mai mari decat in viata celor pe care dorim sa-i evaluam;
-sa nu vorbim de rau (sa nu barfim) pe aproapele nostru – Biblia ne indeamna sa discutam direct cu cei care ne-au gresit in vreun fel si sa ajungem la o intelegere;
-sa nu evaluam doar pe baza unor standarde inventate de noi si care nu au suport biblic;
-sa nu fim mai aspri decat se cuvine pentru ca poate veni si randul nostru, cand gresim, sa avem parte de o judecata aspra;
-sa nu incercam sa ghicim motivele actiunii cuiva (dand o tenta negativa si faptelor care sunt bune)
-sa nu ne grabim sa evaluam sau corectam pe cineva inainte de a cunoaste mai bine persoana respectiva si lumina pe care o are (nu poti pretinde din partea cuiva care nu a studiat Biblia sa dea ascultare cerintelor ei in cele mai mici amanunte);
-sa nu emitem sentinte definitive in dreptul altor persoane, spunand ca vor fi sau nu vor fi in randul celor mantuiti. Multe persoane despre care credeam ca nu vor fi in Cer, se vor afla acolo pentru ca s-au pocait de relele pe care le-au facut.
Cand cineva face un lucru bun, nu suntem chemati sa punem sub semnul intrebarii motivele care stau la baza actiunii sale. E nevoie sa dam credit oamenilor, cel putin pana la proba contrarie. Asta face parte din generozitatea crestina.
Cand cineva nu are lumina din Biblie, trebuie sa avem foarte mare ingaduinta fata de esecurile si greselile lui. E posibil sa aiba o vestimentatie neadecvata, un comportament gresit, un vocabular necrestinesc. Cu toate acestea, acea persoana Il poate cunoaste pe Dumnezeu intr-o zi si poate sa intre in Imparatia Sa inaintea multora care se credeau mai buni, mai sfinti.

Sunt multe alte pasaje din Biblie care indeamna pe cei credinciosi la o judecata sanatoasa:
-suntem chemati sa judecam, sa evaluam invatatura pe care o primim in biserica, daca este in armonie cu Biblia (exemplul celor din Berea – Fapte 17:11);
-suntem asigurati ca vom reusi sa discernem cine sunt proorocii mincinosi, lupii nespirituali care ne pot conduce pe cai gresite daca le urmam sfaturile si invatatura (Matei 7:15-20) – “dupa roadele lor ii veti cunoaste” (vs.20), iar aceasta implica o analiza, o evaluare, o judecare a vietii lor (a lucrurilor care se vad). Liderii spirituali trebuie sa aiba o viata exemplara, care poate fi urmata (imitata) de credinciosi (1 Timotei 3; Tit 2:7; 1 Petru 5:1-3), altfel sunt descalificati sa fie conducatori;
-persoanele cu un comportament reprobabil, care aduc rusine numelui de crestin, trebuie evaluate si disciplinate de catre membrii bisericii (1 Corinteni 5);
-este nevoie de judecata si mediere atunci cand doua persoane nu ajung la o intelegere (1 Corinteni 6:1-6)
“Cum! Cind vreunul din voi are vreo neintelegere cu altul, indrazneste el sa se judece cu el la cei nelegiuiti si nu la sfinti? Nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? Si daca lumea va fi judecata de voi, sunteti voi nevrednici sa judecati lucruri de foarte mica insemnatate? Nu stiti ca noi vom judeca pe ingeri? Cu cat mai mult lucrurile vietii acesteia? Deci, cand aveti neintelegeri pentru lucrurile vietii acesteia, voi puneti judecatori pe aceia pe cari Biserica nu-i baga in seama? Spre rusinea voastra zic lucrul acesta. Astfel, nu este intre voi nici macar un singur om intelept, care sa fie in stare sa judece intre frate si frate? Dar un frate se duce la judecata cu alt frate, si inca inaintea necredinciosilor!”

Sa nu judecati si evaluarea in afaceri
Zilnic ne confruntam cu o sumedenie de situatii in care trebuie sa judecam, adica sa evaluam, sa gandim. In afaceri ai nevoie sa judeci persoanele cu care vrei sa inchei un targ, adica sa le evaluezi seriozitatea, capacitatea de plata sau competenta de a executa o anumita lucrare. Nu poti investi orbeste bani intr-o asociere inainte de a evalua serios partenerii de afaceri.

Sa nu judecati si disciplina bisericeasca

Vigilenta crestina este necesara in mod evident in cadrul comunitatii crestine unde te inchini. In cadrul unei comunitati se cunoaste Biblia, cerintele ei. Daca cineva care pretinde a cunoaste Scripturile si care doreste sa dea invatatura altora, aduce prin exemplul personal si prin viu grai invataturi care nu au aprobarea Bibliei, este datoria oricarui credincios sa traga un semnal de alarma atunci cand vede pericolul. Bereenii au dat dovada de o intelegere corecta a indemnului de a nu judeca. Ei au inteles ca nu se aplica la faptul ca trebuie sa accepti invatatura unui predicator, fie el si vestitul Pavel, fara ca mai intai sa verifici acea invatatura cu Scripturile.

Mustrarea relelor, pacatelor, implica obligatoriu un proces de evaluare, de judecata, pe baza caruia se decide ce fel de mustrare este necesara:
Evrei 12:6 “Vegheati sa nu fie intre voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mancare si-a vandut dreptul de intai nascut.”  (judecata roadelor vietii cuiva, luarea unor masuri atunci cand cineva merge in directia gresita)
1 Timotei 5:20 “Pe cei ce pacatuiesc, mustra-i inaintea tuturor, ca si ceilalti sa aiba frica.”
Tit 1:13 “Marturia aceasta este adevarata. De aceea mustra-i aspru, ca sa fie sanatosi in credinta.”
Tit 2:15 “Spune lucrurile acestea, sfatuieste si mustra cu deplina putere. Nimeni sa nu te dispretuiasca.”

1 Corinteni 5:1,4,5,11-13 “ Din toate partile se spune ca intre voi este curvie; si inca o curvie de acelea, cari nici chiar la pagani nu se pomenesc; pana acolo ca unul din voi traieste cu nevasta tatalui sau. In Numele Domnului Iisus, voi si duhul meu, fiind adunati la olalta, prin puterea Domnului nostru Iisus, am hotarat ca un astfel de om sa fie dat pe mana Satanei, pentru nimicirea carnii, ca duhul lui sa fie mantuit in ziua Domnului Iisus… v-am scris sa n-aveti niciun fel de legaturi cu vreunul care, macar ca isi zice „frate”, totusi este curvar, sau lacom de bani, sau inchinator la idoli, sau defaimator, sau betiv, sau raparet; cu un astfel de om nu trebuie nici sa mancati. In adevar, ce am eu sa judec pe cei de afara? Nu este datoria voastra sa judecati pe cei dinauntru? Cit despre cei de afara, ii judeca Dumnezeu. Dati afara dar din mijlocul vostru pe raul acela.”

“Domnul Hristos a aratat foarte lamurit faptul ca aceia, care staruiesc pe fata in pacat, trebuie sa fie indepartati din Biserica, dar El nu ne-a incredintat noua lucrarea de a judeca motivele si caracterul. El cunoaste prea bine firea noastra pentru a ne incredinta aceasta lucrare. Daca am incerca sa smulgem din Biserica pe aceia care presupunem ca sunt numai cu numele crestini, cu siguranta ca vom face greseli. Nu arareori se intampla ca noi sa nu mai vedem nici o nadejde de indreptare tocmai la aceia pe care Domnul Hristos ii atrage la Sine. Daca am proceda cu aceste suflete potrivit cu judecata noastra nedesavarsita, atunci le-am spulbera poate si ultima speranta. Multi dintre cei care gandesc despre ei ca sunt crestini, la ziua cea mare vor fi gasiti lipsa. Multi, insa, vor fi in ceruri, despre care vecinii lor gandeau ca niciodata nu vor ajunge acolo. Omul judeca dupa ceea ce izbeste privirea, dar Dumnezeu judeca inima. Neghina si graul vor creste impreuna pana la seceris; iar secerisul este incheierea timpului de har.” PDH  71

“Neghina si graul” este un alt exemplu clasic de intelegere si aplicare gresita a Bibliei, atunci cand vine vorba de mustrare sau disciplina bisericeasca. Un exemplu foarte bine cunoscut care se incadreaza aici este cel al lui Iuda, unul din cei doisprezece apostoli. Toate aparentele aratau ca Iuda este un urmas al lui Iisus. Cei unsprezece apostoli l-au recomandat ei insisi Mantuitorului, insistand ca el sa fie primit in grupul de ucenici. Doar Iisus stia ceea ce Iuda facea pe ascuns. Din acest motiv Iuda era neghina, pentru ca in aparenta viata lui era evlavioasa, era grau, semana atat de bine cu graul. Un alt exemplu este cel al lui Anania si Safira. Daca Duhul Sfant nu ar fi descoperit lui Petru pacatul lor ascuns, nimeni nu ar fi stiut ca ei sunt gresiti. Din nou, neghina semana atat de bine cu graul. In exterior nu puteai gasi in viata lor lucruri pe care sa le mustri, sa le reprosezi. La astfel de exemple se refera pilda despre grau si neghina, si ingaduinta pe care trebuie sa o avem cu cei pe care i-am banui a fi neghina. Cand insa pacatele sunt vizibile, cand apostazia cuprinde viata unei persoane sau a mai multora, acolo nu mai putem vorbi de neghina ci de spini (iar spinii ineaca, distrug binele – Matei 13:7), iar datoria strajerilor este aceea de a avertiza, mustra si de a incerca sa repuna picioarele celui gresit pe calea cea buna. Un alt exemplu de “neghina” este cel al lui Acan. Nici in cazul lui nu putem vorbi desre razvratire pe fata, apostazie vizibila. Acan avea un pacat ascuns. Chiar si in asemenea cazuri, biserica are datoria sa se roage si sa se descopere pacatele ascunse care impiedica binecuvantarea lui Dumnezeu si izbanda in lucrarea de evanghelizare a altor suflete.

In pasajul din Exod 32 avem un exemplu de disciplina bisericeasca in situatia unei apostazii pe fata, cand avem de-a face cu “spini“:
Exod 32:25,27 “ Moise a vazut ca poporul era fara frau, caci Aaron il facuse sa fie fara frau, spre batjocura vrajmasilor sai… El le-a zis: „Asa vorbeste Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Fiecare din voi sa se incinga cu sabia; mergeti si strabateti tabara de la o poarta la alta, si fiecare sa omoare pe fratele, pe prietenul si pe ruda sa.”

In Iosua 7 intalnim disciplina bisericeasca aplicata in situatia in care Dumnezeu descopera pacate ascunse, neghina:
Iosua 7:12,13 “ De aceea copiii lui Israel nu pot sa tina piept vrajmasilor lor: vor da dosul in fata vrajmasilor lor, caci sunt dati spre nimicire; Eu nu voi mai fi cu voi, daca nu nimiciti ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru. Scoala-te, sfinteste poporul. Spune-le: „Sfintiti-va pentru mine. Caci asa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: „In mijlocul tau este un lucru dat spre nimicire, Israele; nu vei putea sa tii piept vrajmasilor tai, pana nu veti scoate lucrul dat spre nimicire din mijlocul vostru.”

In lucrarea de disciplina in biserica s-au comis adesea multe abuzuri. Persoane care au devenit incomode pentru ca mustrau relele existente au fost indepartate. Alteori, chiar cand cineva s-a facut vinovat de vreun pacat, nu s-a depus orice efort pentru indreptare ci s-a procedat cu graba la indepartarea celui gresit. In Matei 18 avem precizati pasii care trebuie facuti pentru indreptarea unei persoane. Abuzurile si greselile, insa, nu ar trebui sa impiedice pe strajerii care vad raul sa traga un semnal de alarma si sa ia masuri impotriva raspandirii lui.

“Nici un slujbas al bisericii nu ar trebui sa dea sfatul, nici un comitet nu ar trebui sa recomande si nici o comunitate nu ar trebui sa voteze ca numele vreunui vinovat sa fie indepartat din registrele bisericii, pana nu s-a urmat cu credinciosie invatatura data de Domnul Hristos. Atunci cand s-a urmat aceasta invatatura, biserica e justificata, curata inaintea lui Dumnezeu. Raul trebuie sa fie facut atunci sa apara asa cum este si trebuie sa fie indepartat, pentru ca sa nu se tot raspandeasca. Sanatatea si curatia bisericii trebuie sa fie pastrate, pentru ca ea sa poata sta inaintea lui Dumnezeu nepatata, imbracata in hainele neprihanirii lui Hristos.
Daca cel gresit se pocaieste, ii pare rau de ceea ce a facut si se supune disciplinei lui Hristos, trebuie sa i se dea un nou prilej. Si chiar daca nu se pocaieste, chiar daca sta in afara bisericii, slujitorii lui Dumnezeu inca mai au ceva de facut pentru el. Ei trebuie sa caute in mod staruitor sa-l castige la pocainta. si, oricat de grava i-ar fi fost vina, daca cedeaza la insistentele Duhului Sfant, marturisindu-si si parasindu-si pacatul, dand dovada de pocainta, trebuie sa fie iertat si primit din nou in staul. Fratii lui trebuie sa-l incurajeze pe calea cea buna, tratandu-l asa cum ar vrea sa fie tratati ei daca ar fi in locul lui, luand seama ca nu cumva sa fie ispititi si ei.
„Adevarat va spun”, a continuat Hristos, „ca orice veti lega pe pamant, va fi legat in cer; si orice veti dezlega pe pamant, va fi dezlegat in cer” (Matei 18, 18).
Declaratia aceasta isi mentine valabilitatea in toate veacurile. Bisericii i-a fost incredintata puterea de a lucra in locul lui Hristos. Ea este organismul randuit de Dumnezeu sa pastreze ordinea si disciplina in mijlocul poporului Sau. Ei i-a dat Domnul, prin delegatie, puterea de a rezolva toate problemele privind prosperitatea, curatia si ordinea in mijlocul ei. Asupra ei sta raspunderea de a-i exclude din partasia ei pe cei nevrednici, care prin purtarea lor necrestineasca aduc dezonoare asupra adevarului. Tot ce face biserica si este in acord cu indrumarile date de Dumnezeu va fi ratificata in cer.
Probleme de importanta grava se ivesc spre a fi tratate de biserica. Slujitorii lui Dumnezeu, randuiti de El pentru a fi calauza poporului Sau, dupa ce si-au facut partea, trebuie sa supuna bisericii intreaga problema pentru ca sa fie unitate in hotararea luata.
Domnul doreste ca urmasii Sai sa dea pe fata multa grija cu privire la felul cum se poarta unii fata de altii. Ei trebuie sa ridice, sa refaca, sa vindece. Dar nu trebuie sa fie neglijata disciplina bisericeasca cuvenita.”  7M 262-264
O comunitate locala, o Conferinta, o Uniune, o Diviziune in care acest proces al disciplinei bisericesti nu este urmat in armonie cu Biblia, devine o sinagoga a Satanei, un loc in care pacatul este tolerat si chiar incurajat, iar cei care indraznesc sa-l mustre vor fi indepartati (prin abuzarea disciplinei bisericesti).

“Ca oameni ce marturisim a fi reformatori, tezaurizand cele mai solemne si purificatoare adevaruri ale Cuvantului lui Dumnezeu, noi trebuie sa inaltam standardul mult mai sus decat este astazi. Pacatul si pacatosii din biserica trebuie sa fie imediat tratati, ca sa nu fie contaminati si altii. Adevarul si curatia inimii cer ca sa facem o lucrare desavarsita de curatire a taberei de Acani. Cei in pozitii de raspundere sa nu tolereze pacatul in fratele lor. Aratati-i ca el trebuie sa-si paraseasca pacatele sau daca nu, va fi despartit de biserica.
Cand membrii individuali ai bisericii vor activa ca adevarati urmasi ai blandului si smeritului Mantuitor, atunci va fi o mai putina acoperire sau scuzare a pacatului. Toti se vor stradui sa actioneze ca in prezenta lui Dumnezeu. Ei isi vor da seama ca ochiul Sau atotvazator este totdeauna asupra lor si ca pana si cele mai tainice ganduri ii sunt cunoscute. Caracterul, motivele, dorintele si scopurile sunt tot asa de clare ca si lumina soarelui pentru ochiul Celui Atotputernic. Dar putini sunt aceia care gandesc astfel. Cea mai mare clasa de oameni nu sunt constienti de socoteala infricosatoare ce trebuie sa fie data la bara judecatii lui Dumnezeu de catre toti calcatorii Legii Sale.”  5M 147

Daca implinind voia lui Dumnezeu suparam pe oameni, de multe ori alegem sa nu mai ascultam de Dumnezeu pentru a fi acceptati de semenii nostri. Si numim asta dragoste de oameni, cand in realitate nu este adevarata dragoste ci teama de a pierde popularitate, apreciere, comfort personal etc. Pacea care vine de la Dumnezeu nu poate fi primita prin compromis si tacere fata de relele la care suntem martori.
Laodicea nu este o biserica iubitoare de Dumnezeu si de oameni ci o biserica foarte toleranta. Toleranta ei este fata de pacat (care ia masca asa zisei dragoste). In acelasi timp, Laodicea este extrem de intoleranta fata de orice incercare de a o ajuta sa fie in clocot pentru Dumnezeu, sa fie curata si sfanta. Din acest motiv Laodicea este vomitata si doar o ramasita va fi mantuita, care a acceptat remediul divin.

                              sa nu judecati

Sa nu judecati si Sfanta Cina
“Exemplul lui Hristos nu ingaduie ca cineva sa fie exclus de la masa Domnului. Este adevarat ca pacatul cunoscut pe fata exclude pe pacatos. Acest fapt este aratat clar de Duhul Sfant. (1 Corinteni 5, 11.) Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie sa judece. Dumnezeu n-a lasat oamenilor sa spuna cine trebuie sa ia parte la asemenea imprejurari. Pentru ca cine poate sa citeasca inimile? Cine poate deosebi graul de neghina? „Fiecare sa se cerceteze dar pe sine insusi si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine mananca painea aceasta sau bea paharul Domnului in chip nevrednic va fi vinovat de trupul si sangele Domnului”. „Caci cine mananca si bea, isi mananca si bea osanda lui insusi, daca nu deosebeste trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 28.27.29.) HLL 656

Exista pacat pe fata in bisericile laodiceene? Prea mult! Razvratirea e in toi. Sunt oamenii avertizati ca nu ar trebui sa intinda mana sa ia simbolurile Sfintei Cine? Cel mai adesea nu. Din pacate, prea multi sunt incurajati sa ia in chip nevrednic Cina Domnului. In cele trei luni dinaintea fiecarei ocazii de Cina, trebuie reamintite standardele vietuirii crestine. Dar aceste standarde au devenit atat de nesuferite, incat prea putini isi asuma riscul de a pomeni macar pe unele dintre ele (cu atat mai putin sa intre in detalii).  Oamenilor nu li se spune ca Sfanta Cina este un moment de angajament pentru a trai o viata curata, in care reforma in toate domeniile vietii trebuie sa fie vizibila si hotarata. Laodicea se razvrateste vizibil fata de reformele pe care nasterea din nou trebuie sa le aduca, dar se incumeta sa declare ca vrea sa traiasca o viata sfanta. Si pentru ca Dumnezeu nu se lasa batjocorit, pentru ca nu accepta minciuna unita cu sarbatoarea (Isaia 1:13), nu putini sunt bolnavi, si nu putini isi incheie viata nepregatiti pentru Cer (1 Corinteni 11:27-30). Cand te razvratesti fata de lumina cu privire la reforma in imbracaminte, dieta, educatie, muzica sacra, loc de munca, recreere, declari ca nu vrei sa mananci trupul lui Hristos si sangele Sau, adica sa fii partas la modul Sau de gandire si vietuire. (Ioan 6:51-58) Atunci de ce mai intindem mana sa luam azima si paharul cu must? Ele nu ne vor fi de nici un folos, ba mai degraba ne vor osandi (1 Corinteni 11:27-29)

Sa nu judecati si alegerile in biserica
In Biblie sunt mai multe pasaje care vorbesc despre evaluarea credinciosilor inainte de a li se incredinta raspunderi in biserica. Evaluarea lor nu este altceva decat o judecare a vietii pe care o traiesc pentru a decide daca sunt corespunzatori unei slujbe:

1 Timotei 3:2-6 “Dar trebuie ca episcopul sa fie fara prihana, barbatul unei singure neveste, cumpatat, intelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeti, in stare sa invete pe altii.  Sa nu fie nici betiv, nici bataus, nici doritor de castig marsav, ci sa fie baind, nu galcevitor, nu iubitor de bani; sa-si chiverniseasca bine casa, si sa-si tina copiii in supunere cu toata cuviinta. Caci daca cineva nu stie sa-si carmuiasca bine casa lui, cum va ingriji de Biserica lui Dumnezeu?  Sa nu fie intors la Dumnezeu de curand, ca nu cumva sa se ingamfe si sa cada in osanda diavolului. Trebuie sa aiba si o buna marturie din partea celor de afara, pentruca sa nu ajunga de ocara, si sa cada in cursa diavolului.”
Tit 1:5-9 “Te-am lasat in Creta, ca sa pui in randuiala ce mai ramane de randuit, si sa asezi presbiteri (Sau: batrani) in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit: Daca este cineva fara prihana, barbat al unei singure neveste, avand copii credinciosi, care sa nu fie invinuiti de destrabalare sau neascultare. Caci episcopul (Sau: priveghetor.), ca econom al lui Dumnezeu, trebuie sa fie fara prihana; nu incapatanat, nici manios, nici dedat la vin, nici bataus, nici lacom de castig marsav;  ci sa fie primitor de oaspeti, iubitor de bine, cumpatat, drept, sfant, infranat; sa se tina de Cuvantul adevarat, care este potrivit cu invatatura, pentruca sa fie in stare sa sfatuiasca in invatatura sanatoasa, si sa infrunte pe potrivnici.”

Daca cineva spune ca un frate nu corespunde acestor criterii si se opune alegerii lui in acea slujba, o intelegere gresita a pasajului din Matei 7:1 ii va determina pe altii sa-i spuna ca nu e treaba lui sa judece viata altui frate. In cazul acesta vom alege cu ochii inchisi (cum adesea se si intampla) oameni care nu respecta cerintele biblice sa conduca diverse comunitati locale, Conferinte, Uniuni, Diviziuni etc. Iar urmarile sunt pe masura. Implinim profetia din Osea 8:4 “Au pus imparati fara porunca Mea, si capetenii fara stirea Mea; au facut idoli din argintul si aurul lor: de aceea vor fi nimiciti.”

Sa nu judecati si mustrarea “unsilor”
Cele mai mari retineri pe care le au oamenii in a mustra pacatul se intalnesc atunci cand destinatarii mustrarii sunt pastorii care nu sunt exemple bune pentru comunitate prin vietuire sau diverse actiuni. Gandul ca ei ar fi “unsi” de catre Dumnezeu ii determina pe unii sa nu le adreseze nici un cuvant de mustrare si chiar sa-i impiedice pe altii sa o faca, folosind sintagma: “nu ai voie sa te atingi de unsul Domnului”. Cand spun asta, oamenii se gandesc la episodul in care David nu i-a luat viata lui Saul, desi putea sa o faca. Privind la detalii, vom vedea ca lucrurile stau putin diferit. In primul rand, atat Saul cat si David avusesera o ungere vizibila, evidenta, prin profetul Samuel. Prin comparatie, lucrul acesta lipseste astazi (cu desavarsire aproape, am putea spune). Din nefericire, nepotismul si simonia au devenit tot mai prezente si in randul bisericilor protestante in ce priveste angajarea tinerilor ca pastori sau mentinerea lor in acele slujbe. In al doilea rand, desi Saul era uns ca imparat, David a indraznit sa-l mustre, taind din coltul hainei si punandu-i apoi intrebari cercetatoare.

                                     sa nu judecati si mustrarea unsilor - David si Saul
In privinta lui Saul uitam de un episod foarte interesant. In pasajul din 1 Samuel 22 aflam ca imparatul Saul le porunceste slujitorilor sai sa omoare pe preotii Domnului care se aflau la Nob, avand o banuiala ca acestia l-ar fi ajutat cu bunastiinta pe David sa scape de Saul (lucru care nu era adevarat). Slujitorii lui Saul devin niste eroi colectivi, niste exemple demne de urmat, prin refuzul lor de a aduce la indeplinire o porunca abuziva a regelui / unsului (1 Samuel 22:17). Ei nu erau profeti, nici generali sau alti oameni cu mare influenta pe langa rege, incat sa spunem ca ei puteau sa se opuna poruncii regelui, dar noi nu. Dorinta regelui a fost indeplinita in cele din urma prin mainile altui personaj, doritor sa intre in gratiile imparatului. Nu stim ce consecinte au suferit slujitorii care au refuzat sa asculte. Sfanta lor neascultare este o incurajare pentru orice enorias ispitit sa urmeze indrumarile unui pastor, chiar uns de Domnul sau mai putin uns, in momentul in care acesta nu ofera indrumare si invatatura in armonie cu Biblia. Din fericire exista numeroase alte pasaje in Biblie cand oamenii ascultatori de Dumnezeu nu s-au lasat impresionati de stralucirea slujbei cuiva si au mustrat relele care se infaptuiau.
In Noul Testament avem exemplul lui Petru, unul care de asemenea fusese uns de Domnul Iisus sa fie un slujitor al Evangheliei. Aceasta ungere nu il facea infailibil, insa. Doar Biserica Romano-Catolica promoveaza aceasta doctrina nebiblica a infailibilitatii conducatorului bisericii. Atunci cand Petru a facut greseli (Galateni 2), a fost mustrat in public de catre apostolul Pavel. Trebuie apreciat atat curajul lui Pavel cat si umilinta de care da dovada Petru ulterior prin faptul ca nu incearca sa-l discrediteze pe Pavel sau chiar sa-l elimine din randul credinciosilor, pentru a nu mai avea parte de asemenea surprize pe viitor.
Pavel, de asemenea, nu se simte jignit cand credinciosii din Berea il verifica cu Biblia pentru a vedea daca invatatura pe care o aducea era corecta. Nici nu a facut uz de ungerea divina (supranaturala, evidenta) pe care o avusese pentru predicarea Evangheliei. Din nou, un exemplu pozitiv atat din partea “unsului” cat si din partea credinciosilor.
Domnul Iisus ne avertizeaza ca e periculos sa urmezi orbeste pe alti oameni. Trebuie sa verificam, sa evaluam permanent, sa judecam roadele vietii unsilor, profetilor, pentru a ne asigura ca sunt slujitori ai Celui Prea Inalt si nu prooroci mincinosi, lupi imbracati in haine de oi (Matei 7:15-20). Acest pasaj de avertizare urmeaza imediat dupa indemnul Mantuitorului de a intra pe poarta cea stramta. Si lucrul acesta nu e la voia intamplarii. Oamenii care sunt pacaliti de proorocii mincinosi, vor fi impiedicati de catre acestia si teologia lor sa intre pe poarta stramta. De doua ori Mantuitorul ne ofera fagaduinta ca “ii veti cunoaste dupa roadele lor”. Asadar, nu e vorba de banuiala, de bajbaiala, ci de ceva evident. Trebuie sa ne folosim creierul, si nu sa-l lasam la intrarea unui locas sfant. Un creier iluminat prin Duhul Sfant si prin cunoasterea si trairea sfaturilor Scripturii, va discerne binele de rau, falsitatea de adevar, calea cea larga de cea stramta, lupii de adevaratii pastori. Lupul prins in turma va pretinde sa nu fie judecat, va striga ca nu ai dreptul sa-l judeci. Orice crecindios adevarat, insa, trebuie sa actioneze ca un pastor, ca unul care este pazitorul fratilor sai.
Intelegerea gresita a versetului din Matei 7:1 este unul din factorii care a condus la tolerarea apostaziei in mijlocul credinciosilor, la intretinerea, sponsorizarea lupilor in fruntea turmelor (prin zecimi si daruri), oamenii traind cu impresia ca Domnul doar trebuie sa-i judece pe pastorii mincinosi, pe lupi. Neasumarea responsabilitatii individuale (datorita necunoasterii adecvate a Bibliei si Spiritului Profetic), duce la pierzare pe multi astazi (Osea 4:6 “Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta”).
Cei care conduc apostazia si contribuie la realizarea de vitei de aur, nu trebuie nici incurajati, nici sponsorizati. Din pacate doar factorul bani, lipsa acestora, ii poate impiedica pe multi lupi sa mai fie activi in lupta impotriva cailor lui Dumnezeu, iar membrii de rand au dreptul si responsabilitatea de a stopa mijloacele sa ajunga pe mana lupilor. Cand intr-o Conferinta intreaga nu gasesti nici macar un pastor care sa se opuna activ apostaziei, sa predice si sa dea un exemplu viu in ce priveste reforma in toate aspectele vietii (reforma in educatie, recreere, imbracaminte, locul de munca, ), devine evident ca a sprijini financiar acel corp pastoral este tradare fata de Dumnezeu. Mai multe detalii despre acest subiect se pot lectura si in articolele Zecimea – Batalia pentru bani si batalia pentru inima sau Excomunicarea sfintilor. Amintim aici doar cateva pasaje inspirate care vorbesc despre responsabilitatea fiecarui membru de a indruma banii primiti din partea lui Dumnezeu spre indivizi si proiecte care nu lupta impotriva adevarului si a reformei. Aceasta e calea mai grea, pentru ca implica rugaciune, cercetare, responsabilitate personala, dar este calea inteleapta.
Vaiuri teribile sunt adresate celor care predica adevarul dar nu sunt sfintiti prin el si de
asemenea celor care consimt sa accepte si sa pastreze pe cei nesfintiti sa lucreze pentru ei prin cuvant si doctrina.” 1T 261, 262 Cei vizati aici sunt membrii bisericii, deoarece lucratorii nesfintiti nu lucreaza pentru Conferinte ci pentru membri. Ei sunt doar angajati si trimisi de Conferinte dar beneficiarul direct sunt membrii comunitatilor, care sunt chemati sa refuze pastorii care promoveaza apostazia sau pastreaza tacere totala fata de adevarurile cercetatoare, doar pentru a nu-si pune in pericol salariul si locul de munca.

                                Gandeste inainte sa dai, cauta destinatia cea mai buna
“Ma intrebi ce ar trebui sa faci cu privire la faptul ca foarte putin ajutor este oferit
departamentului lucrarii unde activezi. As spune: increde-te in Domnul. Exista o modalitate
randuita pentru voi pentru a avea ajutor pentru campul din Sud. Fa apel la oameni. Acesta
este singurul mod de lucru pe care-l poti urma, in circumstantele date. Nu trimite nici un fel
de informare cu privire la situatie prin intermediul publicatiilor noastre religioase pentru ca
nu vei avea izbanda. Trimite apelul direct la oameni. Caile lui Dumnezeu nu trebuie sa fie obstructionate de caile omului. Sunt persoane care au mijloace fnanciare si care vor oferiatat sume mari cat si sume mici. Acesti bani sa vina direct la lucrarea voastra lipsita de mijloace. Domnul nu a precizat nici un canal oficial prin care mijloacele ar trebui sa treaca .” Spaulding & Magan Collection, pg. 498 (Mesaj adresat conducatorilor primei scoli independente din timpul lui EW, Madison, neafiliate nici unei Conferinte, scoala pe care conducatorii bisericii incercau sa o saboteze)
• “Nu va faceti griji ca unele sume merg direct la cei care incearca sa faca lucrare
misionara in mod discret si eficient. Nu e nevoie ca toti banii sa fie administrati de
catre o singura agentie sau organizatie. Sunt multe lucruri care trebuie facute pentru cauzalui Dumnezeu. Trebuie cerut ajutor din orice sursa posibila. Sunt oameni care pot face lucrarea de strangere de fonduri pentru cauza, iar atunci cand acestia actioneaza constiincios si in armonie cu sfaturile conlucatorilor din campul pe care il reprezinta, nici o restrangere nu ar trebui sa fie exercitata asupra lor. Ei sunt conlucratori cu Cel ce si-a dat viata pentru salvarea de suflete… Celor din Conferintele noastre care au simtit ca au autoritatea sa interzica strangerea de mijloace in anumite teritorii le spun acum: Aceasta chestiune a fost prezentata inaintea mea in repetate randuri. Acum dau marturie in numele Domnului catre cei vizati. Oriunde ati fi, opriti interzicerea aceasta. Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie sa fie impiedicata in felul acesta. Dumnezeu a fost slujit cu
credinciosie de catre acesti oameni pe care voi ii supravegheati si criticati. Ei sunt
oameni care se tem de Dumnezeu si il onoreaza, sunt impreuna lucratori cu El.
Dumnezeu sa va fereasca sa puneti vreun jug pe gatul slujitorilor Sai. Este privilegiul
acestor lucratori sa accepte daruri si imprumuturi pe care sa le investeasca in a face o lucrare importanta care trebuie sa fie facuta. Aceasta povara a responsabilitatii pe care unii au presupus ca Dumnezeu a pus-o asupra lor prin pozitia lor oficiala, nu a fost niciodata pusa. Daca oamenii ar sta liberi pe platforma inalta a adevarului, nu vor accepta responsabilitatea de a face reguli prin care sa impiedice si sa ingradeasca pe lucratorii alesi de Dumnezeu in lucrarea lor de pregatire de misionari. ” Spaulding-Magan
Collection, pg. 419-424. (Jan. 6, 1908)  [aceste avertizari dure sunt adresate conducerii bisericii in momentul in care a incercat sa opreasca adunarea de fonduri pentru scoala
Misionara Madison, care nu se afla sub umbrela si autoritatea bisericii, dar care avea
sprijinul total al lui Dumnezeu si al profetului lui Dumnezeu]

Multi Urie au fost ucisi la porunca “unsilor” din zilele noastre, prin intermediari care copiaza caracterul lui Ioab. Este cazul tipic de persoane care isi lasa creierul la intrare si asculta orbeste de cei “unsi”. Consecintele pentru ambii (si Ioab si David, cu toata pocainta sincera a celui din urma) raman o avertizare pentru cei care le calca pe urme.

Ferice de cine aspira sa-si insuseasca caracterul divin, manifestat in viata si lucrarea Domnului Iisus. Mai jos gasim un portret bine creionat al adevaratilor protestanti de care are lumea nevoie acum:

Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de barbati — barbati care sa nu se lase cumparati sau vanduti, barbati care sa fie cinstiti si credinciosi in adancul sufletului lor, barbati care sa nu se teama sa spuna pacatului pe nume, barbati a caror constiinta este la fel de bine orientata catre datorie, precum este acul busolei catre pol, barbati care vor lua pozitie neclintita pentru adevar, chiar daca s-ar prabusi cerurile.” Ed 57

Mersul la mare si crestinii

Mersul la mare si crestinii

sau

“Despuiatii Domnului”

“Mersul la mare e pacat?” intreaba unele persoane. Evident ca nu. Pentru cine nu intelege subtilitatile intrebarii, pare o intrebare nelalocul ei, si chiar intreaba retoric: “Cum poate fi pacat sa mergi la mare?” “Ce legatura are moralitatea cu mersul la mare?” Adevarul e ca raspunsul la o asemenea intrebare poate fi atat pozitiv cat si negativ, sau il putem rezuma intr-un cuvant: DEPINDE. Pentru a afla de ce anume DEPINDE, e nevoie de o abordare mai detaliata a subiectului. Din perspectiva crestina, e mai intelept sa ne intrebam daca locurile in care mergem si ceea ce facem acolo Il proslavesc pe Dumnezeu si ne intaresc spiritual atat pe noi cat si pe cei din jurul nostru.

                           mersul la mare si crestinii - litoral romanesc

Mersul la mare si beneficiile pentru sanatate

Nimeni nu poate nega beneficiile mersului la mare. Expunerea la soare e necesara pentru sinteza vitaminei D (vitala pentru intarirea sistemului imunitar, pentru formarea oaselor – impiedica rahitismul la copii). Pentru a beneficia de expunerea la soare evident ca nu e neaparat nevoie sa mergi la mare si nici nu e nevoie ca intregul corp sa fie expus. Ceea ce poate face din mersul la mare o necesitate este situatia in care suferim de probleme ale aparatului respirator (rinita, sinuzita, faringita, laringita, afectiuni pulmonare cronice de tipul astmului). Pentru acestea se recomanda de obicei plimbari dimineata inainte de ora 8 si seara dupa ora 18.

Mersul la mare si crestinii

In cazul in care dorim sa mergem la mare in Romania sau alte tari europene, ideal este sa cautam locuri unde nu sunt si alte persoane, in afara statiunilor aglomerate. Cercul familiei este suficient. Daca grupul este mai mare, atunci e mai bine ca persoanele de gen feminin si cele de gen masculin sa aleaga locuri diferite. Pentru a intelege mai bine motivul unei asemenea recomandari, paragrafele de mai jos se pot dovedi folositoare.

                            mersul la mare si crestinii

Goi si fara rusine

Cei mai inflacarati aparatori ai mersului la mare in mijlocul multimilor dezbracate amintesc faptul ca Adam si Eva au fost si ei goi si nu le era rusine. Cand Biblia vorbeste despre ei ca erau goi, se refera la faptul ca inainte de a cadea in pacat nu purtau haine ca ale noastre. Adam si Eva insa erau imbracati in lumina. Imediat dupa ce au pacatuit vesmantul acela de lumina a disparut. Atunci au ramas cu adevarat goi si le-a fost rusine. Primul impuls a fost acela de a-si confectiona singuri niste sorturi cu care sa-si acopere goliciunea. (Genesa 3:7) Pentru ca Dumnezeu nu a socotit suficient de bun ce si-au confectionat ei, le-a creat El Insusi haine care sa ii acopere adecvat. (Genesa 3:21) Dumnezeu nu a lasat aceasta problema a acoperirii sa fie reglementata de mintea umana, desi era doar recent afectata de pacat.

Vesmantul de lumina care-i acoperea acum a disparut si, pentru a-l inlocui, ei au incercat sa dea forma unui acoperamant pentru ei; caci goi, nu puteau sa dea ochii cu Dumnezeu si cu sfintii ingeri.” PP 57

                                     adam si eva imbracati in lumina inainte de caderea in pacat

Traim intr-o generatie tot mai despuiata, tot mai goala in ce priveste cele launtrice, goala si in cele exterioare. Nu e de mirare ca Domnul Iisus asemana acest timp din urma cu timpul lui Noe si cel al lui Lot. Si atunci oamenii erau dedati intru totul poftelor trupesti, nu mai exista rusine, iar goliciunea interioara se manifesta cu siguranta si in goliciune exterioara. Tabloul din Apocalipsa 3:17 unde laodiceenii sunt portretizati ca fiind goi este o descriere precisa, inspirata a generatiei actuale: “Saraci, orbi si goi”.

Mersul la mare: vacanta atat pentru credincios cat si pentru demoni?

Unele persoane incearca sa faca o separare intre viata religioasa si celelalte activitati. In timp ce e adevarat ca pentru a avea o viata spirituala nu trebuie sa stai permanent intr-o biserica, este la fel de adevarat ca si in celelalte activitati cotidiene trebuie sa se reflecte viata spirituala si decizia de a fi placut lui Dumnezeu si o influenta morala binefacatoare pentru semeni. Citeam experienta unei doamne credincioase ortodoxa care isi punea intrebarea cum se pot impaca rugaciunea cu mersul la mare, in mijlocul atator oameni imbracati atat de sumar (in fapt, mai mult dezbracati decat imbracati). Este interesanta aceasta sensibilitate (unii o vor socoti hipersensibilitate) si la fel de interesanta este nonsalanta cu care alte persoane indeamna sa ne traim viata si sa nu ne facem probleme, sa nu amestecam viata religioasa, spirituala, cu mersul la mare, de parca o vacanta la mare i-ar trimite si pe ingerii rai in vacanta, ca sa nu ne ispiteasca. Pentru un crestin veritabil nu exista “vacanta”, adica un timp in care nu e nevoie sa se roage, nu e nevoie sa fie in comuniune stransa cu Dumnezeu sau un timp in care sa nu fie ispitit (demonii nu-si iau vacanta – 1 Petru 5:8). Chiar si in vacanta, crestinul adevarat este constient de lupta invizibila dusa pentru sufletul lui, lupta la care trebuie sa ia si el parte activ.

                           sa nu comiti adulter

Mersul la mare si vederea goliciunii altora

Facusem un legamant cu ochii mei, si nu mi-as fi oprit privirile asupra unei fecioare.” Iov 31:1

Ati auzit ca s-a zis celor din vechime: „Sa nu preacurvesti.” Dar Eu va spun ca ori si cine se uita la o femeie, ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui. Daca deci ochiul tau cel drept te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l dela tine; caci este spre folosul tau sa piara unul din madularele tale, si sa nu-ti fie aruncat tot trupul în gheena”. Mt. 5:27-29

Fugi de poftele tineretii, si urmareste neprihanirea, credinta, dragostea, pacea, impreuna cu cei ce cheama pe Domnul dintr-o inima curata.” 2 Tim. 2:22

                             fugi de poftele tineretii

Un argument al celor care socotesc normala mergerea la mare la un loc cu restul lumii, este ca atunci cand toata lumea este dezbracata (inclusiv tu) nu mai esti ispitit sa te gandesti la lucruri necurate. Daca am face un sondaj intre cei care merg la mare, ma tem ca rezultatele nu ar incuraja o asemenea concluzie. Mai degraba incercam sa ne adormim constiinta cu asemenea argumente. Presupunand ca un crestin reuseste sa-si infraneze imaginatia in mijlocul celor dezbracati (desi pasirea intr-un asemenea loc este incumetare), ce ne face sa credem ca cei din jur vor avea ganduri curate privind goliciunea noastra? Este foarte adevarat ca poti avea ganduri necurate si atunci cand toti cei din jur sunt imbracati, dar este la fel de adevarat ca gandurile celor mai multi vor fi incurajate intr-o directie pozitiva daca cei din jur sunt imbracati decent (si cu atat mai mult daca sunt imbracati cu adevarat crestineste, in armonie cu Scriptura). Daca in fiecare saptamana vezi pe cineva la biserica imbracat decent si apoi vezi aceeasi persoana aproape complet dezbracata la mare, vei putea sterge imaginile respective din memorie? Vei vedea cu aceiasi ochi acea persoana in biserica? Putini realizeaza ca multe familii s-au destramat tocmai de la asemenea intovarasiri si expuneri ale goliciunii in locuri precum plajele de la mare, stranduri, piscine si alte locuri asemanatoare.

Mersul la mare si involutia costumelor de baie (sau unde ne oprim cu dezbracarea?)

Privind imaginile de mai jos multe persoane vor fi suprinse sa vada cum erau imbracati oamenii cu o suta de ani in urma atunci cand mergeau la mare (ca sa nu mai vorbim de perioade anterioare). Despuierea contemporana la mare a ajuns sa fie considerata normalitate chiar si de cei care se numesc crestini.

                     mersul la mare si involutia costumelor de baie

Nu e nevoie desigur sa punem aici poze cu treptele urmatoare ale involutiei costumelor de baie. Deja in anii 1930-1940 costumele de baie se apropiau serios de ceea ce se poarta astazi. Va puteti convinge cautand poze din perioada respectiva (puteti folosi in engleza  de exemplu “bath suit 1930″ intr-un motor de cautare)

Desi destrabalarea atinge apogeul astazi, sunt din ce in ce mai multe persoane, din diverse credinte, care indraznesc sa se intoarca la variante mai modeste, asa cum se poate vedea in imaginile de mai jos:

costum de baie puratat in islam - burkini           costum de baie contemporan in varianta mai modesta                                 femei crestine amish

Mai jos puteti vedea exemplul unui grup de evrei ortodocsi:

In timp ce multe persoane vor incerca tot timpul sa gaseasca diverse scuze pentru alegerile lor, cei care doresc sa fie credinciosi lui Dumnezeu in toate privintele vor gasi intotdeauna ratiunea de a face ce e placut lui Dumnezeu, satisfactia de a-L sluji si mijloacele potrivite pentru a beneficia de binecuvantarile lasate de Creator in natura.

3 Ioan 1:2 “Prea iubitule, doresc ca toate lucrurile tale sa-ti mearga bine, si sanatatea ta sa sporeasca tot asa cum sporeste sufletul tau.”

Daniel 12:10 “Multi vor fi curatiti, albiti si lamuriti; cei rai vor face raul, si niciunul din cei rai nu va intelege, dar cei priceputi vor intelege.”

Mersul la mare si crestinii – Andrei Orasanu (fragment din mesajul “Ii pasa lui Dumnezeu cum ne imbracam?”)

The video cannot be shown at the moment. Please try again later.

In bermude la amvon

In bermude la amvon… ?!  Imbracaminte modesta sau nu?

In bermude la amvon? Este aceasta imbracaminte modesta? Este foarte putin probabil ca o asemenea idee sa fie agreata, cu exceptia catorva zone geografice de pe glob. Cine vede un barbat imbracat in felul acesta sau asemanator isi pune desigur intrebarea daca omul respectiv e serios sau nu si cum de permite biserica respectiva un asemenea derapaj. Exista un echivalent pentru bermudele barbatilor si in vestimentatia feminina. Din pacate insa oamenii s-au familiarizat intr-atat cu devierile de la ce spune Dumnezeu incat prea putini mai sesizeaza problemele acestea. Nu am incadrat subiectul acesta la categoria “De-ale barbatilor” pentru ca se aplica la ambele genuri.

                             cu sau fara bermude la biserica

Din capul locului facem precizarea ca randurile urmatoare nu se refera la persoane care nu au o baza minima din Biblie pentru experienta lor crestina. Orice biserica trebuie sa fie primitoare si sa se bucure de orice persoana care paseste in biserica, indiferent de modul in care oamenii sunt imbracati (cu limitele de rigoare, desigur). Eu insumi am venit la inceput intr-o vestimentatie care nu era potrivita cu un loc de inchinare, insa treptat am inteles care sunt asteptarile lui Dumnezeu in privinta imbracamintii. Fiecare individ are nevoie de timp pentru a creste spiritual si a intelege lucruri care la inceput sunt mai dificile de inteles. Cei din jur trebuie sa aiba rabdare cu noii veniti si sa le ofere spatiu si timp sa creasca, dar si un exemplu bun care poate fi imitat. Este o mare diferenta insa intre a pasi intr-o biserica si a lua loc in banca sau in a merge in fata bisericii, la amvon, pentru a savarsi diverse slujbe: predicare, rugaciune, cantare. Cei care indeplinesc diverse slujbe trebuie sa-l reprezinte pe Dumnezeu si principiile Sale si prin modul in care se imbraca. Evident ca si cei care stau in banca, daca au deja in spate niste ani de cand studiaza Biblia, ar trebui sa-L reprezinte si ei pe Dumnezeu asa cum se cuvine.

                                  midi sau maxi la biserica

                                 mini, midi - imbracaminte modesta sau nu

Observati in aceste poze ca fustele “midi” sunt echivalentul “bermudelor” la barbati. In timp ce ni se pare inacceptabil ca barbatii sa vina cu asemenea pantaloni la biserica (cu atat mai putin sa reprezinte biserica la amvon prin cantare, rugaciune sau predicare), socotim acceptabil echivalentul lor pentru genul feminin.

                                   imbracaminte midi feminina si masculina

                                   biserica romana chicago

Imbracaminte modesta promovata de Biblie

Primul loc din Biblie unde se vorbeste despre imbracaminte este cel din Geneza 3. Adam si Eva fusesera imbracati cu un vesmant de lumina inainte de a pacatui. Dupa caderea in pacat au pierdut acest vesmant si au ramas goi: goi pe dinauntru (spiritual) si goi pe dinafara. Imediat au incercat sa-si faca niste sorturi (Genesa 3:7). Tentativa lor de a se acoperi nu a fost acceptata de catre Dumnezeu ca fiind suficienta si atunci Creatorul lor le-a facut niste haine de piele (Genesa 3:21). Cuvantul ebraic folosit pentru “haine” poate fi tradus si prin robe. In cea mai mare parte a istoriei, modestia in imbracaminte a fost o regula pentru zonele in care Biblia a fost cunoscuta. Este interesanta si pastrarea pana astazi a cuvantului englezesc “wardrobe” (ward+robe), tradus prin “dulap” sau “garderoba”. Cuvantul desemna, asa cum se poate vedea din modul in care e compus, un loc unde se pastrau robele. Nu se purta ceva mini sau midi, ci doar maxi, asa cum arata robele pana astazi. In secolele anterioare acel maxi devenise uneori chiar prea maxi si trebuia scurtat pentru a nu matura praful de pe jos.

                             imbracamintea preotilor

Un alt loc din Biblie unde ni se dau detalii despre imbracaminte modesta este cel unde se descrie imbracamintea preotilor. Ei veneau in prezenta lui Dumnezeu in sanctuar (cortul intalnirii sau Templul, mai tarziu). Erau date indicatii precise pentru ca acestia sa nu considere ca nu conteaza cum vin imbracati. Asa cum se poate vedea din imagini, preotii si levitii purtau niste tunici, niste robe. Cuvantul tradus prin “tunici” este acelasi folosit si in Genesa 3:21 cand se aminteste ca Dumnezeu Insusi le-a facut haine lui Adam si Evei. Nici o persoana care indeplinea vreun rol in slujirea lui Dumnezeu nu putea sa se imbrace cum dorea, sub pretextul ca doar inima conteaza, nu si exteriorul. Este adevarat ca inima este elementul cel mai important, dar exteriorul trebuie sa fie o reflectare a unei inimi sfintite, transformate.

Fiilor lui Aaron sa le faci tunici, sa le faci braie, si sa le faci scufii, spre cinste și podoaba.” Exod 28:40

“Haina preotului obisnuit era din in alb, tesuta dintr-o bucata. Era lunga pana aproape de glezna, stransa la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu albastru, purpuriu si caramiziu.” PP 350

“Tot ce era legat de imbracamintea si purtarea preotilor trebuia sa fie astfel incat sa imprime, in cei ce-i priveau, un simtamant al sfinteniei lui Dumnezeu, al sfinteniei inchinarii si adorarii Sale si al curatiei ce se cerea acelora care veneau in prezenta Sa.” PP 351

                              imbracaminte modesta - robe

Atunci cand Domnul Hristos I s-a revelat lui Ioan pe insula Patmos, Iisus avea o haina lunga pana la picioare. (un fel de roba)

Si in mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care semana cu Fiul omului, imbracat cu o haina lunga pana la picioare, si incins la piept cu un brau de aur.” Apocalipsa 1:13

                       Iisus - imbracaminte modesta

Nu e neaparat nevoie sa purtam robe astazi, desi nu arata deloc rau intr-un loc de inchinare, dar vestimentatia pe care o avem trebuie sa ne acopere la fel de mult cum acopera si robele. Atat pentru barbati cat si pentru femei, ceea ce poate fi etichetat drept “MIDI” (cu atat mai putin “MINI”), nu a fost niciodata aprobat de Creator. Cei care doresc sa-L reprezinte pe Dumnezeu si sa conlucreze cu ingerii, vor imprumuta “gusturile” acestora in domeniul vestimentar, intelegand ca nimic nu e fara rost.

                      imbracaminte crestina modesta

“La serviciul de la tabernacol, Dumnezeu a aratat fiecare amanunt al vesmintelor acelora care slujeau înaintea Lui. In felul acesta, suntem invatati ca El are o preferinta cu privire la imbracamintea celor care-L servesc. Indrumarile date cu privire la vesmintele lui Aaron erau foarte precise, deoarece vesmantul lui era simbolic. Tot asa, imbracamintea urmasilor lui Hristos trebuie sa fie simbolica. Infatisarea noastra, in toate privintele, ar trebui sa fie caracterizata prin simplitate, modestie si curatenie.” 6T 96

“Îmbracamintea in sine si felul in care este aranjata pe o persoana este, in general, un indiciu al acelui barbat sau al acelei femei.

Noi judecam caracterul unei persoane dupa stilul de imbracaminte pe care-l poarta. O femeie modesta si evlavioasa se va imbraca modest. Un gust fin si o minte cultivata se vor descoperi in alegerea unor haine simple si adecvate….” CG 413

Crestinul si bijuteriile, machiajul

Bijuterii si machiaj: raportarea creștinului la ele

Purtarea de bijuterii si folosirea machiajului a devenit un subiect sensibil printre creștini. Rândurile de mai jos sunt culese dintr-un material mai amplu scris de autorul Joe Crews pe acest subiect. Cel puțin pentru unii vor fi aducătoare de lumină și curaj pentru a nu abandona “maratonul” la care au fost chemați.

Renunțarea la bijuterii și machiaj: binecuvântare sau blestem?

Una din plângerile pe care le aduc oamenii împotriva religiei cel mai frecvent şi cel mai greşit este că religia este prea restrictivă. În acest veac totul este permis, se pune accentul pe “fă ce vrei”. Această atitudine s-a strecurat chiar şi în religie. S-ar părea că atât membrii bisericii cât şi nemembrii sunt în căutarea aceluiaşi lucru: o religie care să nu deranjeze drepturile sau libertatea personală. Se iscă bănuieli subite asupra oricărei învățături care îţi cere să “renunţi” la ceva.
Pe măsură ce se accentuează un spirit libertin, mulţi membri ai bisericii au ajuns să critice din ce în ce mai mult standardele înalte spirituale susţinute de biserică. Evident, stânjeniţi de golul ce se adânceşte între biserică şi lume, şi nedorind să înfrunte stigmatul social de a fi o minoritate “ciudată”, aceşti creștini caută să-şi justifice compromisul în domeniul standardului creştin. Adesea ei argumentează că biserica este strâmtă şi legalistă şi că mulţi oameni de treabă ajung să fie descurajaţi după ce se alătură bisericii din pricina acestei “impuneri arbitrare de reguli”.
Trebuie neapărat să stabilim dacă aceste reguli au fost create de Dumnezeu sau de biserică. Mai trebuie să aflăm şi dacă ele sunt interziceri arbitrare sau reguli ale iubirii lui Dumnezeu pentru propria noastră fericire.
În contrast cu revolta generală împotriva oricărei legi absolute de purtare individuală, trebuie să gândim adevărul Bibliei cu privire la viaţa creştină în general şi la moralitate în particular. Cât de compatibile sunt aceste cerinţe moderne de libertate personală cu standardele Cuvântului lui Dumnezeu? Să presupunem că adevărata poziţie biblică ar putea fi prezentată cu toată iubirea şi convingerea unui înger din ceruri. Atunci, i-ar fi mai uşor oricui să-l accepte?

Bijuteriile, machiajul și cărarea îngustă

Cărarea spre viaţa veşnică nu este o cale plăcută, plină de flori. Domnul Iisus a accentuat aceasta în atât de multe texte. El a declarat: “Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” (Matei 7:14). Unul din primele principii pentru a fi credincios este tăgăduirea de sine. Domnul Hristos a spus: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” (Luca 9:23). Să fii credincios implică o predare totală.
Pilda mărgăritarului de mare preţ rostită de Domnul ne descoperă că trebuie să fim gata să renunţăm la tot ceea ce avem ca să căpătăm acel extraordinar preţ al vieţii veşnice. Dacă vom îngădui vreunui lucru sau vreunei persoane să se interpună între noi şi împlinirea voiei lui Hristos, nu vom putea fi mântuiţi.Suntem oare vinovaţi pentru că luăm prea uşor în considerare preţul uceniciei astfel ca oamenii să nu creadă că drumul este prea strâmt şi restrictiv? Domnul Iisus a zis, “Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).
Iisus i-a spus tânărului bogat că îi lipseşte un singur lucru în pregătirea lui pentru cer, dar acel unic lucru el nu vroia să-l facă. Trebuia să-şi vândă toată averea ca să fie mântuit, dar el nu vroia să renunţe la ea. El iubea ceva mai mult decât Îl iubea pe Domnul, aşa că a plecat trist şi pierdut. Poziţia Domnul Hristos asupra acestui punct a fost atât de puternică încât El a zis: “Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).

Raportarea la căsătorie și raportarea la bijuterii și machiaj

Căsătoria este experienţa cea mai restrictivă din lume pe care şi-o poate asuma cineva de bună voie, cu excepţia consacrării lui spirituale lui Hristos. Bărbatul promite să renunţe la multe din fostele obiceiuri şi legături. El renunţă la libertatea lui de a se întâlni cu alte fete şi solemn se leagă de acea ‘singura şi unica’ pentru restul vieţii. Şi mireasa, la rândul ei, face angajamente asemănătoare, consimţind să-i părăsească pe toţi ceilalţi în consacrarea ei faţă de cel de partea ei. Fără îndoială că jurământul de căsătorie se află printre cele mai rigide şi strâmte consacrări pe care îl poate face vreun om în toată viaţa lui. Dacă restricţiile şi regulile sunt cauza unei atât de mari nefericiri, atunci căsătoriile ar trebui să fie experienţele cele mai nefericite şi nenorocite pentru cei în cauză. Dar nu este aşa! Ele sunt evenimentele cele mai fericite. De ce? De ce este mireasa aşa de surâzătoare când este gata să-şi consacre întreaga viaţă mirelui? Cum de poate mirele să fie atât de fericit când rosteşte făgăduinţele care îi vor opri unele activităţi pentru tot restul vieţii? Răspunsul este simplu. Se iubesc. Atitudinea şi sentimentele pe care le au unul pentru altul fac din restricţii o bucurie de acceptat.
Cei mai nefericiţi bărbaţi şi cele mai nefericite femei din lumea aceasta sunt cei şi cele care sunt căsătoriţi şi nu se mai iubesc unul pe altul. Atunci practic este iadul pe pământ. Se plâng şi se ceartă cu privire la restricţiile şi impunerile care li se fac. Asemănător, cei mai nefericiţi membri ai unei biserici din toată lumea sunt cei care se căsătoresc cu Hristos prin botez, şi totuşi nu Îl iubesc. Adesea acuză cu tărie biserica şi pe cei care o conduc că le impune o religie prea strâmtă şi restrictivă, lucru care se întâmplă și în cazul subiectului de față: purtarea de bijuterii și folosirea machiajului.

Pentru milioane de creştini, problema o reprezintă motivul pentru care sunt membri ai bisericii. Ei au o religie, care să-i scape de foc. Fac anumite lucruri, deoarece le este teamă de focul de la sfârşitul drumului. Ei Îl slujesc pe Dumnezeu cu teamă, deoarece tremură la gândul că vor fi aruncaţi în iazul cu foc. Nu este de mirare că au o faţă lungă şi arată nenorociţi! Creştinii ar trebui să fie cei mai fericiţi oameni din lume mai fericiţi chiar decât proaspeţii căsătoriţi când pleacă de la biserică! Creştinul ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu chiar mai mult decât îşi iubeşte soţia şi familia!

Credeţi că un cămin ar fi fericit dacă soţia i-ar pregăti soţului mâncarea preferată în fiecare zi fiindcă s-ar teme că el s-ar putea să divorţeze de ea? Relaţiile din cămin ar deveni atât de încordate. Ea îi pregăteşte mâncarea aceea deoarece îşi iubeşte soţul şi vrea să-i facă plăcere. Când se apropie ziua de naştere a soţiei, un soţ creştin iubitor urmăreşte să vadă şi să audă ce i-ar plăcea soţiei să primească. Şi de obicei, nu este nevoie ca ea să-l lovească peste cap ca el să afle! El îi cumpără bucuros darul deoarece o iubeşte şi vrea să-i facă plăcere. La fel, creştinul va citi din Biblie zilnic ca să găsească modalităţi de a-I face pe plac Domnului. Permanent va căuta semne şi indicaţii despre cum să-I facă pe plac Celui pe care Îl iubeşte cel mai mult. “Străduiţi-vă tot mereu să descoperiţi ce-I place cel mai mult Domnului” (Efeseni 5:10). Ce motto pentru orice creştin! Într-adevăr, aceasta este dorinţa supremă a acelora care Îl iubesc sincer pe Dumnezeu. Nu este de mirare că Domnul Hristos a rezumat prima tablă din Lege prin aceste cuvinte: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:37, 38).

O mamă cu trei copiii se lupta din greu în încercarea de a impune legile unei bune îngrijiri şi curăţenii. Asemenea majorităţii băieţilor mici, aceşti trei nu vroiau să se spele pe urechi, să se pieptene şi să-şi şteargă pantofii. Se dădea zilnic o luptă pe care mama o câştiga doar prin braţul ei puternic de autoritate şi forţă. Dar într-o zi, cel mai mare dintre băieţi, deja un mic adolescent, a ieşit din camera sa arătând ca un model impecabil de aranjat. Se părea că fiecare fir de păr se afla exact la locul lui, iar pantofii străluceau perfect şi manşetele erau bine întoarse. Mama aproape că era să leşine. De-abia a putut să-şi reţină surpriza şi încântarea, dar cu înţelepciune s-a decis să aştepte să vadă răspunsul la această schimbare a evenimentelor.

Soluţia la dilemă nu s-a lăsat aşteptată mult. Chiar a doua zi, mama a aflat că se mutase o familie nouă pe stradă şi că în familie era şi o fată. Poate că fata nici nu-l remarcase pe Johnny, dar el o văzuse deja şi asta îl afectase profund. Nu putem spune că iubirea i-a schimbat atitudinea faţă de legile unei bune îngrijiri, dar evident că nu se mai aranja de teama asprimii mamei.

Trusa de machiaj şi bijuteriile – Îi plac lui Dumnezeu sau nu Îi plac?

Adevărul este că fiecare punct al credinţei  noastre ar trebui întemeiat sănătos pe principiul de a face voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Biblie. Iubirea pentru El ne va face ca întotdeauna să ne punem întrebarea: “Cum aş putea să încerc mereu să aflu ce-I place Domnului cel mai mult?”

Este singura întrebare cu adevărat semnificativă cu privire la orice activitate sau obicei: ‘Ce crede Dumnezeu despre asta?’ N-are importanţă ce crede acest pastor sau acel pastor despre asta, sau ce crede biserica asta sau aceea despre asta. Marea întrebare cu totul importantă este: ‘Îi face plăcere sau neplăcere Domnului acest lucru?’ Dacă găsim texte care descoperă că Dumnezeu nu aprobă acel lucru, nu ar trebui să mai existe vreo altă discuţie în inima unui adevărat creştin. Îl iubim prea mult ca să riscăm să nu-I fim pe plac. Plăcerea noastră ar trebui să fie să găsim şi să împlinim acele lucruri care Îi sunt pe plac Celui pe care Îl iubim şi să înlăturăm din viaţa noastră acele lucruri care nu Îi plac.

Când doi oameni se iubesc, nu este nevoie să se ameninţe unul pe altul sau să-şi dea un ultimatum. Permanent, ei vor căuta căi spre a-şi arăta iubirea şi pentru a-şi face pe plac unul celuilalt. Cei care împlinesc prima şi cea mai mare poruncă a lui Hristos nu vor considera o povară să asculte. Dumnezeu îi caută pe aceia care vor fi sensibili la cea mai mică indicaţie a voiei Sale. El nu este mulţumit de aceia care trebuie permanent aduşi în rânduri de teama de pedeapsă. Dumnezeu declară: “Eu – zice Domnul – te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine” (Psalmii 32:8, 9).

Esenţa adevăratului creştinism este să-ţi ordonezi orice nivel al vieţii în armonie cu voia Lui descoperită, pentru că Îl iubeşti.

Trusa de machiaj și bijuteriile – De ce să renunț la ele?

Foarte mulți creștini sinceri lasă deoparte aceste bijuteriile și trusa de machiaj “pentru că aşa zice biserica.” Este un motiv slab pentru a face schimbări în viaţa de creştin.În repetate rânduri, pastorilor li s-a pus întrebarea: “Ce este rău dacă port o mică verighetă? Credeţi că Dumnezeu nu mă va lua la cer doar pentru că port această mică bijuterie?” Observaţi, vă rog, ce implică întrebarea: Cel în cauză evident caută să afle cu cât poate să se descurce, minimul, şi tot să ajungă în cer. Atitudinea lui reflectă o dorinţă legalistă de a face doar lucrurile care sunt amintite ca legi “să faci aşa sau aşa”.
Dar această abordare este greşită, greşită, greşită! Adevăratul creştin nu va întreba: “Cât de puțin trebuie să fac ca să rămân un copil al lui Dumnezeu?” ci “Cât pot să fac să-I fiu pe plac lui Isus pe care Îl iubesc?” Aceasta este abordarea pozitivă bazată pe căutarea voiei lui Dumnezeu şi a iubirii Lui întratât încât să asculţi cu bucurie de voia Lui aşa cum este descoperită în Biblie. Odată ce se acceptă cu inima deschisă această premisă, mai rămâne doar să cercetezi în Scriptură ca să afli indicaţii ale voiei lui Dumnezeu despre folosirea machiajului şi podoabelor.

Abandonarea bijuteriilor, podoabelor – ancorată în exemple biblice

În Geneza 35:1-4, Dumnezeu i-a spus lui Iacov să-şi ducă familia la Betel unde trebuiau să se înfăţişeze înaintea altarului Domnului. Acesta urma să fie un loc foarte sfânt pentru Iacov – locul unde se convertise el mai demult, după ce văzuse în vis scara ce urca la ceruri. Dar înainte de a putea fi consacraţi în acel loc sfânt, Iacov a zis casei lui: “Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru” (versetul 2). S-ar părea că familia lui strânsese câteva din obiceiurile păgâne, în timpul cât a stat în acel ţinut. Erau anumite obiecte care trebuiau lăsate deoparte înainte ca ei să meargă la altar, deoarece erau obiecte păgâne. Vă rog să observaţi în versetul 4, care erau aceste obiecte: “Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem.” În Judecători 8:24, ni se spune că cei care erau ismaeliţi purtau cercei. Contextul remarcă puternic că purtau aceste obiecte de podoabă ca semn al apostaziei lor de la adevăratul Dumnezeu. Geneza 34 ne descoperă că fiii lui Iacov făcuseră unele păcate grave şi Iacov a venit înaintea lui Dumnezeu ca să aducă o ispăşire solemnă pentru ei şi pentru familia lui. Era un timp de cercetare a inimii şi de pocăinţă. Se făcea totul pentru a se îndrepta şi pentru a se deschide calea ca să vină binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor. S-a renunţat la obiceiul de a purta podoabe păgâne, împreună cu zeii falşi. Şi cerceii au fost lăsaţi deoparte.
O reformă a avut loc în împrejurări asemănătoare în Exodul 33:1-6. În capitolul anterior, avusese loc o apostazie, în timp ce Moise se afla pe munte şi primea Cele Zece Porunci. Un mare număr de israeliţi se închinaseră la viţelul de aur, aducând ciuma şi nimicirea care ameninţa naţiunea. Moise i-a chemat la pocăinţă cu aceste cuvinte: “Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!” (Exodul 32:29). În capitolul următor, Moise s-a suit în cort ca să mijlocească la Dumnezeu pentru poporul, care era încă împodobit cu gătelile păgâne din ziua îngăduirii păcatului. Porunca pe care a dat-o Dumnezeu pentru refacerea Israelului includea o schimbare a hainelor, aşa cum inclusese mai înainte în cazul lui Iacob şi familiei lui. “Spune copiilor şi lui Israel: ‘Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabelede pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face’. Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele, şi au plecat de la muntele Horeb” (Exodul 33:5, 6). Nu încape nicio îndoială cu privire la atitudinea lui Dumnezeu legată de purtarea acestor podoabe. Dumnezeu, în care nu este schimbare, le-a poruncit să-şi scoată aceste lucruri şi să se înfăţişeze la judecată, ca să dea socoteală pentru apostazia lor. Să remarcăm că această interzicere a fost dată în legătură cu intrarea lor în Ţara Făgăduită. Dumnezeu a declarat: “Voi trimite înaintea ta un înger, şi voi izgoni pe Canaaniţi, Amoriţi … Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat” (Exodul 33:2, 3). Este important că li s-a cerut să îşi scoată podoabele înainte ca să intre în Ţara Făgăduită. Are oare aceasta vreo legătură cu noi? Evident că are. Ap.Pavel ne asigură în 1 Corinteni 10:11 că “aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” El aseamănă experienţa lor de la Marea Roşie cu botezul în versetul 2, iar în versetele 7 şi 8 se referă la marea apostazie din Israel din Exodul 32, când şi-au făcut un viţel de aur. Apoi explică imediat în versetul 11 că aceste lucruri li s-au întâmplat “ca să ne slujească drept pilde”. Aceasta nu vrea să spună decât că felul cum S-a purtat Dumnezeu cu ei în apostazia lor trebuie să ne înveţe pe noi ceva. Porunca Lui ca ei să-şi înlăture podoabele înainte de a ajunge în Ţara Canaanului ni se aplică şi nouă înainte de a merge în Canaanul ceresc. Paralela este evidentă în context.

Creștinul și trusa de machiaj

Raportul cel mai vechi cu privire la folosirea produselor de cosmetică se găseşte în 2 Regi 9:30. Mulţi şi-au pus întrebarea de unde vine expresia “boită ca Izabela”. Răspunsul se găseşte în acest text: “Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprâncenele, şi-a împodobit capul, şi se uita pe fereastră.” Celor ce studiază Biblia le este bine cunoscută istoria acestei infame regine păgâne, care a ordonat omorârea a sute de prooroci ai lui Dumnezeu. Vom vedea într-o clipă că folosirea produselor cosmetice reprezenta un semn clar pentru femeile păgâne şi necredincioase din Biblie.

Alte exemple din Scriptură unde este condamnată purtarea de bijuterii

Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a trimis una din avertizările cele mai tăioase ce se pot afla în Biblie cu privire la bijuterii. Nicăieri nu găsim vreo descoperire mai directă şi fără echivoc a sentimentelor lui Dumnezeu faţă de purtarea podoabelor, sau bijuteriilor. În Isaia 3:16 Dumnezeu nu generalizează cu privire la podoabe, ci oferă o lungă listă de anume articole care erau purtate de “fiicele Sionului”. Ei bine, haideţi să observăm dacă lui Dumnezeu, care este acelaşi ieri, astăzi şi în veşnicie, Îi plăcea purtarea acestor lucruri. Domnul zice: “Pentru că fiicele Sionului sunt mândre, şi umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel, şi zornăiesc cu verigile de la picior … În ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoabă la picioare, şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi mahramele, … legăturile de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brâurile, cutiile cu mirosuri şi băierile descântate; inelele şi verigele de la nas” (Isaia 3:16-21).

Să ne oprim în mijlocul acestor enumerări şi să ne punem întrebarea: ‘Cum va scoate Dumnezeu aceste lucruri?’ În capitolul următor, versetul 4, citim: “După ce va spăla Domnul murdăriile fiicelor Sionului … cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii”. Nu treceţi cu vederea adevărul că Dumnezeu Se referă la toate aceste obiecte de podoabă drept “murdării”. Mai departe, le descrie pe cele care au trecut printr-o “spălare” a podoabelor astfel: “În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi “sfânt”, oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4:2, 3).

În cuvinte îndrăzneţe şi clare, profetul ne descoperă cât de mult urăşte Dumnezeu manifestările mândriei prin purtarea de podoabe, sau bijuterii. După spălarea acelor fleacuri artificiale, Dumnezeu le descrie pe acele femei ca devenind “sfinte,” “pline de măreţie şi slavă”. S-ar părea că El nu preţuieşte frumuseţea în acelaşi mod în care o preţuim noi. Femeile se îmbracă cu toate bijuteriile ca să se facă frumoase, dar Dumnezeu declară că aceasta este o “murdărie”. Când totul s-a spălat, s-a îndepărtat, El a declarat că atunci erau ele graţioase şi frumoase. Să nu cumva să pierdeţi însemnătatea acestui adevăr. Dumnezeu foloseşte cuvântul “graţios” ca să-Şi descrie Mireasa, Biserica. “Fiica Sionului se aseamănă cu o femeie frumoasă şi subţirică” (Ieremia 6:2, trad. King James Version).

Ca să întărească modul în care consideră El mândria neobişnuită manifestată de poporul Său, Dumnezeu a făcut următoarea observaţie: “Înfăţişarea feţei lor mărturiseşte împotriva lor, şi, ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă. Vai de sufletul lor, căci îşi pregătesc rele!” (Isaia 3:9).

S-ar cuveni să menţionăm la acest punct că Dumnezeu identifică inelele ca parte din “murdăria fiicelor Sionului”. Despre ce fel de inele vorbea? Elevii de liceu vor răspunde imediat: “Inelul clasei mele este un simbol că eu sunt într-o clasă mai mare. Nu-l port ca pe o podoabă”. Masonul îşi va apăra inelul masonic cu aproape aceleaşi cuvinte: “Dumnezeu nu Se referea la inelul meu, ci el pur şi simplu reprezintă faptul că eu aparţin Lojei.” Apoi sunt inelele de la eveimentul naşterii, inelele de logodnă şi verighetele şi ele au un înţeles simbolic. Cât de uşor este să-l apărăm pe cel pe care întâmplător îl purtăm şi să pretindem că Dumnezeu nu vorbea despre acesta. Dar cum ştim că Dumnezeu nu vorbea chiar de cel pe care îl purtăm noi? Nu ar fi o încumetare să credem că Dumnezeu face o excepţie cu cel pe care îl purtăm noi, doar pentru că noi nu vrem să renunţăm la el?

La urma urmelor, de ce mai cercetăm Biblia pe tema aceasta? Nu încercăm oare să descoperim ce Îi face mai mare plăcere Domnului? Doar nu căutăm căi să evităm ceea ce Îi place Lui. Unicul nostru scop este să-I aflăm voia ca s-o împlinim. Îl iubim prea mult ca să riscăm să nu-I fim pe plac. Iată de ce adevăratul credincios nu va încerca să afle care fel de inel şi nici nu va căuta un motiv raţional pentru a merge contra voiei lui Dumnezeu. Daţi deoparte orice inele. Nu este evident că dacă putem apăra un inel simbolic, atunci toate inelele simbolice pot fi apărate? În nicio privinţă, nu găsim vreun precedent biblic ca să purtăm un semn material pentru căsătorie. Istoria verighetei este pătată de închinarea păgânilor la soare şi superstiţiile papalităţii. Nici un argument înaintat în favoarea ei nu are greutate în comparaţie cu unicul mare adevăr că nu Îi place Domnului! Un credincios lumesc ar putea argumenta că nu este clar că cineva îşi va pierde mântuirea pentru că poartă un inel. Dar credinciosul care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice va răspunde că ajunge să ştie că acest lucru Îi displace Prietenului nostru.

Întâmplător, istoria ne dă un tablou foarte clar între legătura dintre apostazia de început a bisericii şi introducerea verighetei. Renumitul cardinal catolic John Henry Newman a descris acest lucru în 1845 în monumentala lui carte Development of Christian Doctrine – Dezvoltarea Doctrinei Creştine, p. 373: “Constantin, ca să recomande noua religie păgânilor, a adus în ea podoabele exterioare cu care fuseseră obişnuiţi în propria lor religie. Nu este necesar să intrăm într-un subiect pe care scriitorii protestanţi prin sârguinţa lor ni l-au familiarizat majorităţii dintre noi. Folosirea templelor, şi acelea dedicate unor anumiţi sfinţi … tămâia … lumânările … apa sfinţită … procesiunile … inelul de căsătorie, întoarcerea spre răsărit… sunt toate de origine păgână şi au fost sfinţite prin adoptarea lor în Biserică”.

Apostazia și legătura cu purtarea de bijuterii și folosirea machiajului

Profetul Ieremia, asemenea multor altor scriitori ai Vechiului Testament, a adăugat mai multe sfaturi cu privire la cei care purtau podoabe artificiale. Dumnezeu i-a mişcat pe aceşti oameni sfinţi ca să reprezinte biserica profetic ca o femeie. Când poporul lui Dumnezeu păcătuia, era zugrăvit de către profet printr-o desfrânată sau o soţie necredincioasă. Astfel putem citi texte ca următorul: “Şi tu, pustiito, ce vei face? Te vei îmbrăca în cârmâz, te vei împodobi cu podoabe de aur, îţi vei sulimeni [machia] ochii; dar degeaba te vei înfrumuseţa: ibovnicii tăi te dispreţuiesc, şi vor să-ţi ia viaţa” (Ieremia 4:30).

Prin profetul Ezechiel, Dumnezeu a simbolizat poporul Său apostaziat, Iuda şi Israel, prin două desfrânate pe nume Ohola şi Oholiba. Podoabele lor îndrăzneţe se potriveau cu purtarea lor destrăbălată. “Au umblat chiar după oamenii, care veneau de departe, le-au trimis soli, şi iată că ei au venit. Pentru ei te-ai scăldat tu, te-ai sulemenit [machiat, în limbaj mai arhaic] la ochi, şi te-ai gătit cu podoabele tale?” (Ezechiel 23:40).

Osea exprimă acelaşi gând când descrie făţărnicia Israelului. Din nou, necredincioşia a fost bine dramatizată printr-o femeie sulemenită. “O voi pedepsi pentru zilele când tămâia Baalilor, când se gătea cu veriga de nas, cu salba ei, şi alerga după ibovnicii ei, uitând de Mine, zice Domnul” (Osea 2:13).

Iarăşi şi iarăşi, Biblia leagă folosirea machiajului şi bijuteriilor cu păcatul, apostazia şi păgânismul. Când s-au depărtat de Domnul, şi-au pus podoabe care, aşa cum spune Isaia, “au mărturisit despre păcatul lor”. Nu lipsesc textele care să declare limpede şi fără echivoc adevărul că măreţul Dumnezeu al cerurilor a privit cu neplăcere asupra acestor lucruri şi le-a folosit ca să simbolizeze depărtarea de voia Lui.

Trecând la Noul Testament, tabloul iese într-un şi mai mare relief. Ioan, în cartea Apocalipsei, descrie desfrânata în stacojiu (simbolizând biserica cea falsă) ca fiind “împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei” (Apocalipsa 17:4).

În contrast, biserica adevărată este zugrăvită în Apocalipsa 12:1 ca o femeie frumoasă îmbrăcată cu lumina soarelui. Această femeie se cheamă mireasa lui Hristos în Apocalipsa 21:9. Remarcaţi că mireasa lui Hristos nu poartă niciun fel de podoabe. Aceste simboluri pentru sisteme religoase, cel adevărat şi cel fals, scot în relief preţul pe care îl aşază Dumnezeu pe folosirea podoabelor artificiale.

Două ultime texte din scrierile lui Petru şi Pavel ne vor descoperi punctul de vedere ferm şi consecvent al primei biserici cu privire la acest obicei. Aceşti doi giganţi ocupau poziţii de influenţă printre ucenici, iar epistolele lor pline de Duh reprezintă punctul de vedere de necontestat al bisericii apostolice. Ap.Pavel ne scrie: “Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (1 Timotei 2:9, 10).

Ap.Petru a scris foarte asemănător, cu excepţia faptului că el li s-a adresat mai ales femeilor creştine care aveau soţi necredincioşi. “Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:1-4).

Aceste cuvinte ale lui Petru conţin sfaturi pentru orice soţie creştină din biserica de astăzi şi ele se ocupă cu una din cele mai contestate probleme cu care se confruntă femeile creştine ai căror soţi nu sunt alături de ele în credinţă. Cât de departe să ajungă o soţie credincioasă în a-i face pe plac soţului nenăscut din nou? Până la ce grad să compromită adevărul lui Dumnezeu în lucrurile mici ca să fie pace în casă şi poate să-şi câştige soţul? Sfatul ap.Petru este simplu şi direct: Nu compromiteţi deloc adevărul şi principiile! Chiar dacă soţiei nu îi este îngăduit să vorbească despre credinţa ei, ea îşi poate câştiga soţul prin “vorbirea ei aleasă”. Alte traduceri folosesc un termen mai potrivit “purtare” în loc de “vorbire”.

Dar remarcaţi cum se manifestă purtarea soţiei creştine. Ap.Petru afirmă că ea îşi va câştiga soţul mult mai repede lăsând la o parte podoabele exterioare. Desigur că Duhul lui Dumnezeu anticipa dilema soţiei care consideră că trebuie să poarte o verighetă ca să-i fie pe plac soţului, deşi ştie că lucrul acesta nu Îi este pe plac Domnului. Textul acesta clarifică într-o mare măsură că Dumnezeu trebuie să Se afle pe primul loc şi că o astfel de decizie va face mai mult ca să-l câştige pe soţ decât oricare altă purtare. Sute de pastori şi de evanghelişti ar putea da mărturie că lucrul acesta este adevărat. Femeile care în cele din urmă îşi câştigă soţii la credinţă sunt cele care ţin ferm la principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Cele care nu îşi câştigă tovarăşul de viaţă sunt cele care coboară standardul în lucrurile mici ca să se potrivească soţilor lor necredincioşi.

S-ar putea să vă pară contradictoriu, dar rezultatele practice sunt demonstrabile. Atâta timp cât soţia nu trăieşte toate punctele credinţei ei, soţul înţelege că nu este foarte important. Nu se poate entuziasma să facă ceva pe care nici dulcea lui soţie creştină nu-l face pe deplin. Dar dacă ea adoptă o poziţie fermă ca să-I fie pe plac Domnului mai presus de toate, chiar dacă lui nu-i face plăcere, soţul este profund “impresionat” şi trage concluzia că “bucăţica asta de religie” probabil că este importantă. Poate că nu va zice nimic despre ce simte cu adevărat. S-ar putea să se declare chiar foarte indignat, dar admiraţia şi respectul lui vor fi stârnite în secret de către poziţia fermă şi conştiincioasă a soţiei lui.

Trebuie să anticipăm chiar aici argumentul adus de soţiile care nu vor să se despartă de verighete. Ele spun aşa: “Nu vreau să-mi scot verigheta deoarece ea arată că sunt măritată. Sunt mândră de soţul meu. Vreau ca toată lumea să ştie că sunt căsătorită. Consider căsnicia ca cel mai sfânt şi important lucru.” Nimeni nu poate să găsească vreo vină la aceste sentimente sincere. Orice soţie trebuie să-şi iubească soţul şi să fie mândră de el. Căsătoria este importantă şi ar trebui ca soţia să-şi dorească să ştie toţi că ea este căsătorită. Dar să punem şi întrebarea: Mai există ceva în viaţa cuiva care este mai important decât căsătoria? Da, mai este doar un lucru mai important decât să fii căsătorit cu un soţ sau o soţie şi anume să fii căsătorit cu Domnul Hristos. Iubirea faţă de Hristos este singura care ar trebui să aibă prioritate asupra soţului sau soţiei. În lumina tuturor dovezilor copleşitoare din Biblie, am descoperit că podoabele nu Îi fac plăcere Domnului. Este adevărat că verigheta va spune tuturor să soţia este căsătorită cu soţul ei, dar va mai spune ceva. Va mai spune că ea a ales să-i facă pe plac soţului chiar mai presus de Domnul Isus. Lucrul acesta va arăta că ea aşază voia altcuiva mai presus de voia lui Dumnezeu descoperită în Biblie. Iar aşa, dă o mărturie greşită lumii.

Unii s-ar putea să obiecteze că o astfel de concluzie este prea dură. Unii vor fi înclinaţi să zică: “Vreţi să judecaţi cât sunt de creştină printr-un lucru atât de mic cum ar fi o verighetă sau o podoabă.” Nu, nu este cazul. Iubirea faţă de Dumnezeu este pusă la încercare, iar Biblia arată clar criteriile de încercare. Acest test nu implică doar păstrarea poruncilor lui Dumnezeu care sunt clar descoperite, ci include şi punerea deoparte a oricărui alt lucru pe care îl descoperim că nu Îi place. Iată dovada: “Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).

Vă rog să nu treceţi cu vederea peste cele două lucruri pe care le fac întotdeauna adevăraţii credincioşi. Ei ascultă de cerinţele directe, exprese pe care Dumnezeu Şi le expune în Lege, dar ei merg mai departe cercetând tot ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu alte cuvinte, ei vor asculta de îndemnul care zice: “Cercetați întotdeauna să aflaţi ce Îi place cel mai mult Domnului.” (Efeseni 5:10). Domnul Isus a exemplificat şi a trăit acest principiu divin în propria Lui viaţă şi prin propriile Lui învăţături. “Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Poruncile sunt evidente chiar şi pentru un om firesc, dar lucrurile mici care Îi fac plăcere lui Dumnezeu se descoperă doar inimii iubitoare a creştinului care cercetează Cuvântul ca să afle voia Lui. Este un adevăr solemn că cei care vor fi salvaţi la venirea lui Isus sunt simbolizaţi de Enoh, care “a fost mutat … de pe pământ, ca să nu vadă moartea … Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:5). Ap.Pavel descrie glorioasa venire a Domnului Hristos în 1 Tesaloniceni 4:16. În acelaşi text, el zugrăveşte învierea morţilor neprihăniţi şi luarea la cer a drepţilor în viaţă. Dar vorbind despre acei sfinţi care vor fi gata de luare la cer, ap.Pavel declară: “… să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi … vă îndemnăm în Numele Domnului Isus” (1 Tesaloniceni 4:1). Unul din semnele celor răscumpăraţi de pe pământ este dorinţa lor de a-I face plăcere Domnului în orice privinţă.

Satana este încântat să-i audă pe oameni încercând să decidă cât de mult ar trebui să calce voia lui Dumnezeu. Să nu uitaţi niciodată: nu gradul devierii de la standardul Bibliei este important, ci faptul că există o deviere consituie adevărata problemă. Mărimea pasului nu este lucrul de cea mai mare importanţă, ci direcţia în care duce pasul.

Bijuterille și machiajul – piatră de poticnire pentru alte suflete

Cei care insistă să-şi poarte podoabele, după ce au devenit membri ai bisericii, poartă răspunderea pentru aşezarea unei pietre de poticnire în calea sufletelor interesate. Aproape orice evanghelist sau pastor ar putea să vă rupă inima cu întâmplări despre bărbaţi şi femei care au fost întorşi aproape chiar de la bazinul de botez de inconsecvenţa câtorva membri ai bisericii. După ce au fost instruiţi în tot adevărul biblic cu privire la standardele creştine, aceşti candidaţi au rămas şocaţi să vadă membrii ai bisericii, şi uneori chiar slujbaşi ai bisericii, care poartă inele sau alte bijuterii. Mulţi renunţă dezamăgiţi şi refuză să se mai alăture bisericii vreodată.

Poate că cineva obiectează:
- Ei bine, n-ar trebui să se uite atât de mult la oameni! Ar trebui să accepte adevărul, pentru că e adevăr!! Lucrul acesta este foarte bun şi adevărat, dar reţineţi că ne ocupăm de suflete care caută portiţe de ieşire în mesajul nepopular din Biblie. Este datoria noastră să închidem orice portiţă cu răbdare şi să înfruntăm orice argument pentru ca în final ei să se predea într-o ascultare deplină. Adevărul este că aceşti oameni au dreptul să se aştepte ca biserica să trăiască ceea ce predică. Câţiva membri inconsecvenţi pot contracara luni de studiu cu rugăciuni şi pregătirea candidaţilor din partea pastorului. Nu este corect ca cineva să fie o piatră de poticnire pentru altcineva.
Fie că privim la standardele creştine din punctul de vedere al iubirii şi a-I face plăcere lui Dumnezeu sau al iubirii aproapelui, rezultatul este acelaşi. Ideea este să laşi eul pe ultimul loc. O religie bazată pe o astfel de iubire nu se va mulţumi doar să împlinească litera Celor Zece Porunci, ci va cerceta Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi ca să afle voia Lui. Aşa cum ne aminteşte Ioan: “… fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).
De-a lungul drumului, pentru fiecare suflet diavolul va folosi eul ca să ia o ultimă poziţie disperată împotriva voiei lui Dumnezeu. Doar cei care Îl iubesc pe Domnul Hristos cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea vor reuşi sau vor vrea să I se predea Lui 100%, aşa cum se cere. Cei mai fericiţi oameni din lume sunt cei care nu îngăduie ca nimic să le stea în cale pentru a-I fi pe plac lui Dumnezeu în totul.S-a amintit deja că acei creştini care trăiesc ca să-I fie pe plac lui Dumnezeu sunt cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Domnul Isus a declarat: “Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10, 11, sublinierea autorului). Nu este de mirare atunci că ne este atât de uşor să-i recunoaştem pe credincioşii total predaţi. Ei radiază de sfinţenie şi le străluceşte pe faţă bucuria interioară. Deşi au lăsat deoparte podoabele lumii, ei s-au îmbrăcat cu podoaba Duhului, care îi identifică imediat. Unele femei se simt aproape goale după ce îşi scot bijuteriile, dar foarte curând ele recunosc că Dumnezeu a înlocuit artificialul cu realul. David scria: “Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine” (Psalmi 34:5).Acest nou “look” al credinciosului născut din nou uimeşte lumea. Pentru fiecare rău la care s-a renunţat, copilul lui Dumnezeu primeşte un dar spiritual. Aşa cum declară ap.Pavel: “Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:12). Şi urmăriţi vă rog cât de spectaculară poate fi această schimbare când este vorba de hainele şi podoabele cuiva. Mireasa lui Hristos primeşte o atenţie deosebită. Isaia pune în contrast haina de nuntă a poporului lui Dumnezeu cu haina lumii. “Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei” (Isaia 61:10). Când ne căsătorim cu Hristos şi Îi luăm numele, nu trebuie să ne împodobim ca nişte miri şi mirese din lume. Trebuie să ne îmbrăcăm bucuroşi cu “mantaua mântuirii” şi cu “haina neprihănirii”. Ele ne vor lumina faţa şi ne vor da o înfăţişare nouă, radiantă care să uimească lumea.

Pedeapsa capitala si Biblia

Pedeapsa capitala din perspectiva biblica

Pedeapsa capitala in Vechiul Testament

Primul moment in care pedeapsa capitala este mentionata apare in cartea Genezei, atunci cand Adam si Eva sunt avertizati ca singurul pom din gradina Edenului din care nu au voie sa manance este pomul cunostintei binelui si raului:

Genez 2:17 “dar din pomul cunoștinței binelui și rãului sã nu mãnînci, cãci în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit.”

Aceasta prima pedeapsa capitala anuntata a fost suspendata, nu anulata, si transferata asupra Mielului, asupra Mantuitorului lumii. Prin pocainta, prin intoarcerea la Dumnezeu, prin acceptarea jertfei Mielului in locul lor, Adam si Eva puteau sa aiba parte de viata si nu de moarte.

Cain este de asemenea crutat de pedeapsa capitala dupa ce ia viata fratelui sau. Inca o data se manifesta indelunga rabdare a lui Dumnezeu, dovedind ca si in Vechiul Testament avem de-a face cu acelasi Dumnezeu iubitor, pe care ne place sa-L privim in Noul Testament revelat in Iisus Hristos.

Potopul este un prim moment in care gasim pedeapsa capitala executata direct de catre Dumnezeu fata de o generatie care nu doar ca I-a intors spatele, dar a ajuns sa se auto distruga prin violenta si abuzurile manifestate fata de semeni. Pedepsa capitala devenise o necesitate, pentru a curma suferinta pe care o provocau oamenii semenilor lor. Dupa potop este data si porunca: “Dacã varsã cineva sîngele omului, și sîngele lui sã fie vãrsat de om; cãci Dumnezeu a fãcut pe om dupã chipul Lui.” Geneza 9:6 In acest moment este anuntat faptul ca omul va trebui sa joace rolul de agent al lui Dumnezeu pentru pedepsirea crimelor.

In legislatia civila data evreilor dupa iesirea din robia egipteana, gasim mai multe fapte, mai multe pacate, pentru care pedeapsa capitala era stipulata: Exod 21:12-17; Levitic 20. Pedepsa capitala a fost aplicata, prin intermediul poporului evreu (la porunca expresa a lui Dumnezeu) si in dreptul popoarelor canaanite deoarece acestea ajunsesera la o degradare morala comparabila cu generatia inecata de apele potopului.

Pedeapsa capitala in Noul Testament

In Noul Testament nu gasim nici un moment in care cei credinciosi sa fi fost delegati de Dumnezeu sa aplice pedeapsa cu moartea. In Noul Testament nu mai avem o singura natiune aleasa ca popor al lui Dumnezeu. Crestinii sunt raspanditi in foarte multe tari. Statul si biserica nu s-au mai contopit ca in teocratia vechi testamentala. Iar atunci cand biserica si-a mai dat mana cu statul in istoria crestina, rezultatul nu a fost deloc unul pozitiv. Gasim insa in Noul Testament cateva incidente in care pedeapsa capitala a fost aplicata direct de catre Dumnezeu.

In Fapte 5:1-11 avem relatarea despre Anania si Safira, doi crestini, sot si sotie, care nu-si respecta promisiunea si incearca sa-i minta pe apostoli in legatura cu darul pe care L-au adus lui Dumnezeu, sustinand ca este intreaga suma obtinuta din vanzarea unui teren. Dumnezeu ii descopera apostolului Petru ca acestia mint si in momentul in care Petru da pe fata minciuna lor, acestia cad jos, morti. Pedeapsa capitala nu a fost aplicata de vreun om, cu sabia sau prin alt mijloc, ci direct de catre Dumnezeu. Acest moment subliniaza si faptul ca Dumnezeu nu S-a schimbat. Acelasi Dumnezeu care se revelase profetilor in Vechiul Testament, conducea si Biserica crestina nou testamentala.

In Fapte 12:21-23 ni se prezinta un alt episod, foarte interesant, in care Irod tine un discurs multimilor, iar in momentul in care oamenii il omagiaza pe Irod si spun ca a vorbit glas de Dumnezeu si nu de om, pentru ca Irod nu a refuzat acest omagiu ci si l-a asumat mandru, “Îndatã l-a lovit un înger al Domnului, pentrucã nu dãduse slavã lui Dumnezeu. Și a murit mîncat de viermi.” (Fapte 12:23) Din nou pedepsa capitala este aplicata direct de catre Dumnezeu, fara interventie sau mijlocire umana.

Noul Testament ne ofera o revelatie mai profunda a iubirii lui Dumnezeu pentru om, manifestata plenar prin viata si jertfa Domnului Iisus. Acelasi Nou Testament insa ne arata ca dreptatea este deopotriva parte a caracterului Sau. Chiar daca pentru ochiul omenesc adesea dreptatea divina pare a nu se manifesta atat de des, nu inseamna ca ea este absenta. Mila si rabdarea divina sunt mari cu fiecare dintre noi. Dreptatea Sa insa se manifesta si astazi, iar in dreptul fiecaruia dintre noi se face o judecata in Ceruri, in care viata noastra este cantarita in balanta Cerului si o sentinta este data. Aducerea la indeplinire a sentintei se face la momentul hotarat de Dumnezeu, si nu de noi.

Mai multe detalii despre acest subiect (inclusiv legatura dintre libertatea de alegere si pedeapsa capitala) puteti afla urmarind prezentarea din video-ul de la inceputul paginii.